Descentralizarea reală a sistemului educațional este un demers necesar și inevitabil, având în vedere importanța lui pentru toți factorii implicați în serviciile educaționale oferite de către instituțiile de învățământ, dar și pentru managementul școlar actual. Deși descentralizarea a fost pusă în discuție încă din primii ani de după 1989, în lipsa unei politici și a unei strategii clare și coerente, măsurile luate au fost parțiale, iar procesul a înregistrat multe suișuri și coborâșuri. Strategia de descentralizare a învățământului preuniversitar aprobată prin Memorandum în ședința de Guvern din 20 decembrie 2005 este un document care constituie punctul de plecare al acestui „exercițiu” și care definește, pentru prima dată, o opțiune clară pentru descentralizarea învățământului preuniversitar. Ceea ce generic se numește „descentralizare” reprezintă, pentru fiecare societate și sistem școlar în parte, un aliaj sui generis, de deconcentrare și descentralizare, neexistând în lume două sisteme de învățământ identice în această privință. Deci modelul de descentralizare trebuie construit, negociat, rezultatul fiind un compromis între nevoile și aspirațiile tuturor grupurilor cu interese în educație: cadre didactice, elevi, părinți, administrația publică centrală, regională și locală, angajatorii și asociațiile patronale, organizațiile profesionale și sindicale, instituțiile de învățământ și de cercetare, societatea civilă – în special organizațiile nonguvernamentale.
Din perspectiva reformei educației, una dintre direcțiile manageriale ale învățământului româ­nesc este descentralizarea acestuia atât din punct de vedere instituțional, cât și educațional propriu-zis, prin îmbinarea deciziilor de politică educațio­nală centrală cu cele de politică educațională lo­cală (disciplinele la decizia școlii, consiliile de pro­iecte curriculare locale, prin finanțarea locală a insti­tuțiilor de învățământ, prin parteneriatele acestora cu reprezentanți ai comunității socioeco­nomice locale etc.). Foarte importantă în definirea direcției descentralizării este viziunea propusă: din perspectiva dezvoltării durabile și a globalizării educației, pentru a crea premisele necesare asigu­rării calității în educație și a utilizării eficiente a resurselor, descentralizarea se constituie într-un de­­mers dinamic ce presupune implicare și respon­sabilizare, pe de o parte, precum și gândire strategică și control, pe de altă parte. Școala devine principalul factor de decizie, în condițiile în care se asigură participarea și consultarea tuturor factorilor implicați. Din punct de vedere mana­gerial, aceasta înseamnă că se trece la ceea ce în lite­ratura de specialitate se numește „management centrat pe unitatea școlară”.
Schimbarea propusă este considerată drept „cea mai radicală formă de descentralizare”: cele mai importante decizii, în special cele privind resursele umane, resursele financiare sau mate­riale, dar și decizii curriculare vor trece de la ni­velul central (MEN și Ministerul Finanțelor Publice) și regional (al inspectoratelor școlare județene) la nivel local. Aceasta înseamnă, potrivit experților în domeniu, că: unitățile școlare obțin autoritatea de a face schimbări în plan curricular, de natură internă; planurile de dezvoltare institu­țională sunt dezvoltate la nivel local, iar re­sursele necesare funcționării școlii și imple­mentării planurilor de dezvoltare sunt transferate la nivelul instituției de învățământ; cadrele didactice au răspunderi sporite în dezvoltarea instituțională; școlile au autoritatea (și resursele) pentru a lua propriile decizii referitoare la dezvoltarea pro­fesională a cadrelor didactice; școlile își gestio­nează resursele umane; focalizarea pe rezultatele învățării; directorii sunt selectați și numiți de către comunitate, folosind criterii transparente. Direc­torii sunt numiți pe durată determinată; ei pot fi revocați sau contractul lor nu va fi reînnoit dacă rezultatele stabilite nu sunt atinse; infor­mațiile privind rezultatele învățării și activitatea instituției, în general, devin publice.
Definită generic, descentralizarea se referă la transferul de autoritate decizională în josul ierar­hiei unei organizații sau în afara acesteia. Astfel înțeleasă, descentralizarea are două mari dimen­siuni esențiale: deconcentrarea, care se referă la delegarea autorității de decizie dinspre nivelurile centrale spre nivelurile regionale și locale, și descentralizarea propriu-zisă („devoluția”), care constă în transferul autorității de decizie în afara organizației – în speță la autoritățile publice locale reprezentative. În acest sens, deconcentrarea ar însemna transferul autorității decizionale de la MEN spre inspectorate și unități de învățământ, ca niveluri organizaționale ale sistemului de învăță­mânt, iar descentralizarea propriu-zisă ar constitui transferul autorității decizionale la consiliile jude­țene, locale și către primari. Restrâns, descen­tralizarea învățământului preuniversitar reprezintă transferul de autoritate, responsabilitate și resurse în privința luării deciziilor și a managementului general și financiar către unitățile de învățământ și comunitatea locală. Pornind de la aceste aspecte, putem deduce că nu există nicăieri în lume nici sisteme complet centralizate, nici sisteme complet deconcentrate sau complet descentralizate. Nici în prezent nu putem spune că sistemul românesc de învățământ a fost supus etapei finale a procesului de descentralizare, multe decizii financiare fiind descentralizate, iar altele deconcentrate. Mai mult, deciziile privind curriculumul la decizia școlii sunt atât deconcentrate (școala decide, cu avizul Inspec­toratului Școlar Județean), cât și descentra­lizate (părinți și elevi). În afara intereselor și a nevoilor părților interesate, modelul de descentralizare mai depinde de:
1. „Filosofia” managerială relativă vizând con­trolul în organizație – factorii culturali privind „distanța față de Putere”, de exemplu, determină gradul de „încredere” care se poate acorda sub­ordo­naților, deci și autonomia în luarea deciziilor. În învățământul românesc, centrat încă puternic pe ierarhie, procesul de descentralizare ar putea întâlni bariere culturale: cultura dominantă nu este a negocierii și a participării la decizie, ci a comenzii, a controlului și a obedienței față de șefi.
2. Istoria, cultura și experiența organizației respective – de exemplu, tradiția îndelungată și centralismul – fac dificil procesul de descen­tralizare.
3. Capacitatea de prelucrare a informației – dacă sistemul, în întregul lui și mai ales nivelurile ierarhice superioare, are capacitatea de a prelucra în timp real informația necesară, se tinde spre centralizare și spre reducerea autonomiei sub­compo­nentelor. Deoarece acest lucru este tot mai dificil, descentralizarea și, implicit, autonomizarea unităților școlare devin opțiuni pertinente.
4. Mediul puternic concurențial impune un control mai strâns, deci centralizarea.
5. Nevoia de inovație și de schimbare – în condițiile în care inovația și schimbarea sunt necesare, sunt recomandate structurile descentra­lizate și autonomizarea subcomponentelor organizaționale, întrucât structurile masive și centralizate sunt inerte, deci se pot schimba extrem de greu, într-un timp îndelungat și cu eforturi considerabile.
6. Nivelul calificării membrilor organizației – un nivel superior de profesionalizare a personalului impune descentralizarea. De altfel, una din caracteristicile mediilor profesioniste este tocmai autonomia decizională sporită.
7. Mărimea organizației – organizațiile foarte mari, cum ar fi sistemele școlare, trebuie descen­tralizate, subcomponentele căpătând autoritate sporită de decizie, întrucât devin neguvernabile: fie sunt create prea multe niveluri ierarhice, iar informația și deciziile circulă extrem de greu, fie crește numărul de unități subordonate pentru fiecare unitate de comandă, dincolo de capacitatea managerială reală.
8. Diversificarea geografică – dacă organizația funcționează în condiții fizico-geografice diversifi­cate, se impune descentralizarea.
9. Importanța deciziei – dacă decizia sau clasa decizională are importanță mare pentru întreaga organizație, atunci se impune centralizarea pro­ce­sului decizional.
10. Calitatea managementului la nivelurile medii și inferioare – dacă există manageri bine pre­gătiți la aceste niveluri, se recomandă descen­tralizarea.
Aspectele care ar trebui avute în vedere în elaborarea unei strategii de dezvoltare mana­gerială bazată pe descentralizare sunt: inexistența unui model unic al descentralizării și a unor concepte înțelese unitar. Ca urmare, descentrali­zarea trebuie văzută asemenea unui proces de învățare individuală și organizațională; subordo­narea politicilor și a strategiilor de descentralizare față de politicile și strategiile de reformă în educație, elaborate la nivel național și internațio­nal; corelarea descentralizării în educație cu descentralizarea în alte domenii – dezvoltare teritorială, administrație publică, sănătate etc.; cu cât descentralizarea este mai profundă, cu atât necesitatea unor sisteme naționale, unitare și coerente, de evaluare și de asigurare a calității este mai mare; necesitatea creării consensului principalelor grupuri de interes în jurul princi­piilor, conținutului și calendarului descentrali­zării; acordarea de timp suficient pentru ca schimbările să devină efective, avantajele să devină evidente, iar stimulentele să-și producă efectul; în unele cazuri, reglementările legale au fost ante­rioare schim­bărilor, în altele cadrul legal a fost con­secutiv schimbărilor; cauzele externe ale des­cen­tralizării sunt mai importante decât cele inter­ne. Ca urmare, procesul a demarat, de cele mai multe ori, ca rezultat al presiunilor externe, și nu ca o inițiativă internă a sistemului educațional, iar strategiile și măsurile de descentralizare au fost orientate, cu precădere, spre satisfacerea nevoilor părților interesate din exteriorul sistemului; nu trebuie omisă globalizarea ca factor dinamizator al descentralizării prin piața globală de produse și servicii educaționale, în condițiile aplicării princi­piului „gândește global, dar acționează local”; descentralizarea curriculară implică extinderea posibilităților de alegere care, la rândul ei, crește costurile educației. Ca urmare, finanțarea educa­ției trebuie să ia în calcul și costurile diversificării curriculare (de exemplu, formula de finanțare poate conține coeficienți de corecție legați de CDS).
Strategia de descentralizare a învățământului preuniversitar produce schimbări majore în managementul învățământului, la nivel național, regional/județean și local, care va trebui să fie avute în vedere la elaborarea oricărei politici de dezvoltare managerială. Așadar, nevoia de descen­tralizare rămâne un reper prioritar al sistemului de învățământ preuniversitar românesc, cu valorile educaționale ai căror promotori trebuie să fim cu toții, în parteneriat: dascăli, părinți, comunitate.
 
Prof. înv. preșcolar Gabriela Bâte,
Director Grădinița Nr. 10 „Primii pași”, Brașov