De peste trei decenii se discută cu mult patos – de pe poziții diferite – despre o reformă în învățământul românesc preuniversitar. Se discută despre planuri-cadru, curriculum, formare inițială sau continuă, manuale, relația cu elevii și părinții, școli-pilot, procente din buget acordat învățământului. Comisii, colective, experți, Academia Română, facultățile de istorie din centrele universitare din România, cu toții s-au implicat într-o discuție ce parcă nu mai are o finalitate. De nenumărate ori, în acești din urmă ani s-au formulat scrisori-deschise, proteste, memorandumuri adresate unor factori cu rol de decizie într-ale curriculumului, mai ales că toți miniștrii Educației de după 1989, oficialii Ministerului Educației și-au manifestat susținerea față de o reformă reală.

Într-un atare context politico-educațional s-a născut discuția, de asemenea, purtată cu intensitate, despre rolul și locul istoriei în sistemul românesc de învățământ postdecembrist. Absolut, întrebarea care urmează este: De ce atâta agitație privind numărul de ore de istorie în România?!! Nu s-ar putea vorbi la fel și despre orele de matematică, religie, informatică, limbi moderne?

Cu câteva săptămâni în urmă un oficial al Ministerului Educației și Cercetării chiar aducea în discuție întrebarea: Pentru ce ar trebui să învețe istorie sau geografie un elev de la liceul cu profil vocațional sau tehnologic? La urma urmelor, ce este așa de important în numărul de ore într-un curriculum? Mai ales că tot discutăm mai mereu despre descongestionarea curriculumului școlar.

Este un adevăr de netăgăduit faptul că istoria ca disciplină de studiu în România de după 1989 ocupă un loc marginal, chiar foarte marginal, în planurile-cadru. Un posibil răspuns cu privire la cauzele acestei probleme este dificil de formulat, deoarece este extrem de complex. Astfel, ar trebui ținut seama de următoarele: modificarea radicală a menirii disciplinei școlare istorie nu doar în România, dar și în Europa, voința politică, impactul opiniei publice – apropo… toată lumea se pricepe să își dea cu părerea despre evenimentele istorice (de la politicieni la publicul larg) –, formarea dascălilor, manualele de istorie, starea reformei în învățământ și ar mai fi multe, multe altele…

Și toate acestea, pe fondul lipsei evidente a unei discuții despre patriotism în societatea românească – ce reprezintă acesta după 1989 în România și cum poate fi cultivat? –, a unei crize a identității naționale a românilor, care se repercutează asupra sistemului de valori, la care se raportează în prezent tinerii. Tânăra generație adoptă cu ușurință valori noi, într-un moment în care naționalismele și populismele prind tot mai mult în diferite țări, iar globalismul bate în retragere, urmare actualului context sanitar și politic.

Oricum ar fi, România rămâne singurul stat membru al blocului comunitar în care istoria ocupă 1-2 ore în planurile-cadru, în comparație cu media de 3-4 pe plan european. Și, veți spune… și ce? ce înseamnă asta? Cât de important este numărul de ore alocat unei discipline în planurile-cadru?

Ce argumente pot fi invocate în favoarea reabilitării istoriei ca disciplină școlară în cadrul planurilor-cadru de liceu?

Continuând afirmația filosofului francez Jean-Paul Sartre, „noi trăim în istorie ca peștii în apă“, ar trebui să reafirmăm cu putere câteva adevăruri imuabile. Așadar, istoria, dincolo de rememorarea trecutului, contribuie la formarea personalității tinerei generații, îi oferă cadrul necesar al cunoașterii de sine, prin studierea strămoșilor, îi oferă reperele fundamentale, pentru inserția în viața socială și politică a comunității, îi dezvoltă sentimentul datoriei și al apartenenței la o comunitate. Istoria ca disciplină de studiu oferă cadrul necesar meditației cu privire la propria existență și pentru afirmarea tânărului ca om în societate.

Vorbind despre istorie și rolul acesteia în planurile-cadru trebuie mai întâi să ne raportăm, desigur, la cadrul european al calificărilor, aprobat în cadrul Uniunii Europene și să subliniem rolul și locul istoriei ca o disciplină de studiu, cu rol determinant în formarea competențelor de comunicare și de sensibilizare culturală.

Recenta dezbatere cu privire la planurile-cadru pentru liceu și locul disciplinei istorie în cadrul său trebuie să țină seama de modalitatea în care învățământul românesc se raportează la Strategia Lisabona și cadrul european al competențelor din 2007-2008, modificat în 2018. Deși disciplina istorie apare doar de două ori în aceste documente europene, competențele formulate cu privire la aceasta, și anume: de exprimare culturală, de dezvoltare de instrumente de lucru intelectuale, de comunicare, de antreprenoriat, susțin plenar utilitatea disciplinei de studiu.

Sistemul educațional din România anului 2021 este centrat, în baza Legii Educației Naționale, pe dezvoltarea de competențe. Ori este nevoie de un număr de ore de clasă – în mod clar de mai multe decât o oră, pentru a le valida, pentru a le putea verifica și dezvolta, pentru a cuantifica în ce măsură competențele sunt preluate de către elevi. Numărul redus de ore și diferențele mari între diferitele profiluri și filiere determină în mod clar ca disciplina istorie să își reducă masiv contribuția la formarea tinerei generații.

de Mihai MANEA – Inspector ISMB, Președinte APIR-CLIO și EDUINVEST

Articolul integral poate fi citit în Revista Tribuna Învățământului nr. 16 – aprilie 2021