Am privit cu o anume încredere, dezavuată de destul de multă lume, venirea la Ministerul Educaţiei a doamnei Ecaterina Andronescu, în ciuda unui „trecut ministerial“ controversat. Dar prezenţa publică constantă a Domniei Sale (pe care eu am echivalat-o cu o încercare de „dialog“ cu opinia publică!), unele dintre ideile vehiculate, discernământul cu care a identificat puncte slabe al şcolii preuniversitare (problema evaluării naţionale şi a admiterii în liceu, problema bacalaureatului, problema mai generală a structurii învăţământului de bază, supraaglomerarea de discipline şi conţinuturi etc.), toate acestea m-au făcut să cred că existau premise ca să se petreacă o „minune“ cu şcoala românească, deşi vorba poetului „minuni în lumea asta nu văz a se mai face“. Nu mi-am imaginat nicio clipă că tot acest scenariu poate fi motivat politic, sau chiar politicianist, ori, cum mi-a scris cineva în privat pe FB, având un singur scop – de „întreţinere“ a „fabricilor de diplome“. Nici acum nu cred că actualul ministru al educaţiei ar avea o asemenea strategie ascunsă. Încep să cred mai degrabă fie că are sfătuitori mediocri, fie că lipseşte cu adevărat o viziune asupra preuniversitarului.

A avea o viziune cu privire la şcoala preuniversitară de azi înseamnă în primul rând să răspunzi la o întrebare de fond: cum trebuie să arate/să fie structurat învăţământul de bază. Care este durata acestui învăţământ şi cum trebuie el să se finalizeze ? Iar la această întrebare/întrebări răspunsul care trebuie dat presupune obligatoriu a avea ca punct de pornire structura actuală a şcolii preuniversitare şi posibila ameliorare a sistemului. Orice încercare de a schimba substanţial această realitate ar însemna o nouă şi dramatică bulversare a învăţământului românesc de bază cu consecinţe greu de imaginat (dincolo de „analfabetismele“ de toate felurile şi de „abandonurile“ de la toate vârstele!) pentru o şcoală profund fragilizată şi a cărei autoritate se află în cădere liberă.

Dar, se pare, că tocmai acest lucru intenţionează Ecaterina Andronescu să facă, ba chiar să generalizeze liceul, după cum aflăm din unele intervenţii ale Domniei Sale atunci când spune că e posibil să se renunţe la Evaluarea Naţională. Ideea de a renunţa la Evaluarea Naţională ar fi însă, în opinia noastră, o adevărată catastrofă, fiindcă Evaluarea Naţională, cu bunele şi relele ei, rămâne, în momentul de faţă, singura motivaţie de anvergură, care mai determină elevul român din gimnaziu să se moblizeze pentru studiu. Într-o societate precum cea românească de azi, în care „cultura învăţării“ a atins poate cele mai de jos niveluri din ultimii 50 de ani, a elimina şi acest „prag“ însemna a cocheta cu iresponsabilitatea. E adevărat că nu toţi absolvenţii de clasa a VIII-a se prezintă la Evaluarea Naţională, dar asta nu-i deloc o tragedie, în condiţiile în care învăţământul obligatoriu se poate termina la sfârşitul clasei a X-a cu un Certificat de absolvire pentru cei care nu parcurg ciclul liceal. Evaluarea Naţională poate fi îmbunătăţită, iar subiectele mai pot suporta modificări, având în vedere faptul că structura actuală a acestora este în linii mari corectă. Pe de altă parte, Evaluarea Naţională de după clasa a VIII-a poate permite acea flexibilitate a generalizării învăţământului de bază, clasa a VIII-a fiind un prag după care traseele se pot diversifica, iar cei pentru care învăţarea teoretică devine o povară pot urma un traseu specific, creându-se totodată premisa de a se conserva imaginea unui liceu de calitate a cărui finalitate trebuie să rămână deschisă parcurgerii studiilor superioare. Pe de altă parte, repartizarea computerizată (ideea actualului ministru!) s-a dovedit a fi una benefică şi ar trebui păstrată pentru a nu se da din nou frâu liber corupţiei, stabilindu-se astfel ca doar elevii care au minimum media 5 la EN să poată ocupa un loc la liceu, în vreme ce toţi ceilalţi trebuie îndrumaţi către şcoli complementare/sau profesionale cu un puternic caracter remedial, dar şi cu posibilitatea însuşirii de competenţe/abilităţi practice. Este posibil ca în acest mod să nu se mai creeze serii întregi de elevi, absolvenţi de liceu, cărora să nu le placă să facă nimic altceva decât să „taie frunză la câini“ într-o ţară care „ţipă“ după forţă de muncă şi care riscă să fie treptat „asiatizată“.

Prin eventuala desfiinţare a Evaluării Naţionale, doamna ministru pare a intra în zodia imperturbabilă a Utopiei. Nedorind să găsească soluţii pentru actuala stare de fapt (soluţii care sunt totuşi la îndemână!), doamna ministru vrea să generalizeze învăţământul liceal pentru a realiza o… pseudoşcoală. Nu cred că există în momentul de faţă primejdie mai mare pentru şcoala preuniversitară, dar, indirect, şi pentru zona universitarului, decât o eventuală generalizare a liceului. Tentată fiind, cum spuneam, de zodia Utopiei politice, doamna ministru descoperă că şcoala actuală nu prea poate să facă pâine ca lumea, dar îi cere acesteia să producă de mâine încolo… cozonac!

Aş fi ezitat poate să scriu aceste însemnări dacă nu aş fi citit şi opinia unui foarte respectat profesor, specialist în educaţie, domnul Constantin Cucoş de la Universitatea din Iaşi, conducătorul Departamentului de formare a cadrelor didactice. Într-un articol publicat recent în revista Opinia studenţească, intitulat „Caval­cada” educaţiei continuă“, Domnia Sa face câteva câteva consideraţii extreme de pertinente şi care conţin în subsidiar şi serioase avertismente. Iată ce spune Domnia Sa:

„Cavalcada“ educației continuă. Sub „sceptrul“ unui vechi și… „nou“ ministru. Nici nu trece o săptămână și apare o altă propunere, schimbare, reschimbare, amețeală, brambureală. Fără nicio argumentare, fără o viziune integrală, fără un studiu de impact, fără un demers fundamentat. Doar câteva exemple: propunerea de reducere a numărului de ore și revizuire a curriculumului la gimnaziu (când tocmai acesta a fost modificat), scoaterea orelor de sport de la primele două clase din primar (după ce s-a anunțat înființarea a 1.000 de grădinițe pentru copii cu aptitudini sportive), echiparea tuturor elevilor cu tablete sau laptopuri (în lipsa unor conținuturi ale învățării dezvoltate în acest sens), introducerea învățării remediale pentru elevii cu deficiențe de învățare (ca o „pedeapsă“ pentru profesorii care au la clasă așa ceva), scoaterea examinării de la sfârșitul clasei a VIII-a (în ideea că, în 2020, învățământul obligatoriu ar începe de la vârsta de cinci ani) etc. Parcă niciodată până în prezent nu am „beneficiat“ de decizii de politică educațională mai dezarticulate. Mi-e și frică să mă gândesc ce „minuni“ ar putea fi enunțate de la scrierea acestui articol până la citirea lui… (Încă nu apăruse ideea desfiinţării Evaluării Naţionale sau a generalizării liceului!)

Şi ceva mai încolo: „Așezarea educației într-o matcă normală, realistă și vizionară nu este de competența unui om, ci a unei echipe, a unui for cu relevanță sau probitate procesuală, de ordin didactic, tehnic. Factorul politic este de neevitat, dar acesta trebuie numaidecât secondat sau validat de cel de ordin tehnic (mă refer la aportul experților autentici, al profesioniștilor, al persoanelor cu experiență la catedră recunoscută) și complementat de reprezentanți ai beneficiarilor (asociațiilor de părinți, elevi, studenți). Idealul persoanei providențiale a apus de mult. Nu prin ce-și imaginează (sau visează noaptea) ministrul educației ne vom salva, ci prin coresponsabilizare și antrenare a disponibilităților sistemului educativ, de către un «dirijor» capabil să coaguleze competențe, energii, viziuni“.

Mă voi opri aici cu însemnările, sub semnul unei reale dezamăgiri. Cred cu toată convingerea că şcoala preuniversitară, după scrierea unor noi programe, nu are nevoie de noi şi categorice zdruncinări. Cu atât mai mult cu cât societatea românească, corpul profesoral îşi „linge“ zi de zi rănile unei destructurări a cărei intensitate se apropie de momente trăite după al Doilea Război Mondial. Sigur, această ultimă afirmaţie poate fi considerată o exagerare şi chiar este. Ea nu trebuie luată ad-litteram, dar ea este categoric un dramatic semnal de alarmă!

Adrian COSTACHE