Pe plan internaţional şi la nivel european, interzicerea discriminării de orice fel este reglementată prin două documente fundamentale, care constituie cadrul juridic al promovării şi apărării drepturilor şi libertăţilor omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (8 decembrie 1948) consacră principiul nediscriminării, prin prevederea accesului la drepturi şi libertăţi al fiecărui individ, în Art. 2: „Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta declaraţie fără niciun fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări. În afara de aceasta, nu se va face nicio deosebire după statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care ţine o persoană, fie că această ţară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate“.
Dacă în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prevederea cu referire la discriminare are statutul unei recomandări („Fiecare om se poate prevala“), în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (4 noiembrie 1950), „interzicerea discriminării“, în Art. 14, beneficiază de o reglementare imperativă: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie“. Faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia lărgeşte aria de acţiune a principiului nediscriminării prin adăugarea apartenenţei la o minoritate naţională.
Prevederile de mai sus promovează o viziune umanistă asupra condiţiei individului în calitatea lui de cetăţean şi în raport cu instituţiile statutului, viziune construită pe fundamentul unor idei cardinale: acceptarea diferenţelor, respectarea diversităţii şi a alterităţii, obiectivul egalităţii de şanse, idealul armoniei sociale. Este o viziune consolidată în perioada imediat postbelică, un moment istoric în care lumea a simţit nevoia întoarcerii la valorile umanismului şi ale omului, după tragediile celui de-al Doilea Război Mondial. Diferenţele de regim, discriminarea, la nivel social şi uman, sunt însă fenomene asociate istoriei şi evoluţiei umanităţii, de-a lungul epocilor, ideologiilor, formelor de guvernare, de exercitare a puterii şi de control social. Istoria civilizaţiei este, din acest punct de vedere, o istorie a inegalităţilor flagrante, a diferenţelor de regim şi de statut ale indivizilor, a injustiţiei şi a incorectitudinii politice. Tocmai de aceea, egalitatea, echitatea, binele comun, armonia socială au constituit, de-a lungul timpului, începând încă din Antichitate, de la Platon, obiectul unor sisteme filosofice şi proiecte sociale, al unor utopii în căutarea unei lumi mai bune şi a societăţii ideale. Denunţarea abordărilor în flagrantă contradicţie cu aceste aspiraţii şi proiecţii prin documente-cadru cu valoare juridică universală şi europeană după cea de-a doua conflagraţie mondială marchează delimitarea de o realitate contrară idealurilor şi intereselor societăţii umane şi ale omului, adoptarea unei noi viziuni, în continuarea unora dintre vechile utopii culturale, intrarea într-o nouă epocă, guvernată de principii şi valori umaniste, care pun mai presus de toate interesele fiinţei umane, drepturile şi libertăţile individului, dreptul la toate aceste drepturi şi libertăţi al fiecărui individ, indiferent de diferenţele care-l definesc în raport cu ceilalţi.
Nediscriminarea reprezintă o prioritate şi la nivelul viziunii şi politicilor Uniunii Europene. Reglementarea principiului nediscri­minării este realizată printr-o serie de directive şi prin Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Întregul sistem legislativ în materie al UE se află într-o relaţie de sincronizare cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Două directive, adoptate în anul 2000, vizează nediscriminarea cu privire la integrarea în domeniul forţei de muncă al cetăţenilor. Prima dintre acestea, Directiva de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, reglementează interzicerea discriminării pe motive care ţin de orientarea sexuală, credinţa religioasă, vârsta şi handicapul. Cea de-a doua, Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, cuprinde prevederi împotriva discriminării bazate pe apartenenţa la o anumită rasă sau pe originea etnică. A doua directivă extinde aria de acţiune a principiului nediscriminării în UE, prin faptul că priveşte nu numai accesul la forţa de muncă, ci şi la sistemul de asistenţă socială şi al asigurărilor sociale, precum şi accesul la bunuri şi servicii. Un pas înainte faţă de cele două directive, către nediscriminarea în funcţie de sex, îl face Directiva de aplicare a principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi privind accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii, din 2004. În anul 2000, a fost adoptată Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care include drepturile omului prevăzute de constituţiile statelor membre ale UE, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de tratatele universale privitoare la drepturile omului. Dacă la adoptarea ei de Comisia Europeană, Carta avea doar statutul unei declaraţii de principii, nefiind obligatorie, din 2009, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta a dobândit statutul de document obligatoriu pentru statele membre şi pentru instituţiile Uniunii Europene. Legislaţia Uniunii Europene în ceea ce priveşte drepturile omului este construită pe fundamentul sistemului creat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în materie de nediscriminare şi promovare a egalităţii
de şanse.
Legislaţia internaţională, europeană şi cea a Uniunii Europene cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, precum şi legislaţia naţională în materie formează, în România, cadrul juridic şi legislativ în acest domeniu de importanţă fundamentală pentru un stat democratic, modern, membru al UE. Prin aplicarea principiilor şi prevederilor referitoare la apărarea drepturilor şi libertăţilor omului, la nediscriminare şi la egalitate de şanse, se acordă şansa fiecărui cetăţean, indiferent de factorii care-l particularizează în cadrul diversităţii societăţii româneşti şi europene, să se dezvolte liber pe plan personal şi profesional, în conformitate cu propriile aspiraţii şi obiective. Sistemul actual al drepturilor omului, în cadrul căruia principiul nediscriminării deţine o poziţie de importanţă cardinală, reprezintă rezultatul unei viziuni politice şi juridice construite pe principii şi valori umaniste, în cadrul unui sistem înaintat din punct de vedere conceptual
şi ideologic, care pune în centrul lui omul şi interesele, aspiraţiile şi idealurile acestuia, privite şi abordate în armonie cu interesele
şi priorităţile întregii societăţi.
Sorin IVAN