Necesara transformare a culturii organizaționale a Școlii ca sistem

1. Direct în inimă

Zice Zaharia Stancu, profetic: Să nu uiți, Darie!…

Păi, să nu uităm, zic!…

Despre ce conspirație la omucidere etern-fascinant-baladesc-mioritică vorbim, așadar, în fond, cu subiect și predicat? Și, mai ales, DE CE?

I-auzi, ia, crud și sec, chiar din deschidere:

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Și cu cel vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ș-are oi mai multe,
Mândre și cornute
Și cai învățați
Și câni mai bărbați.

În româna de secol XXI, pe înțelesul tuturor: doi nemernici mediocri în îndeletnicirea lor decid scurt că al treilea va plăti cu viața pentru un delict inadmisibil – e mai bun decât ei. Cale de mijloc nu e. Gâtul luat rapid, pe-nserat, nu cumva performanța sa să-și facă loc pe bune acolo unde doar golăneala criminală și legea junglei au a prospera. Și ce dacă are oi mai multe, și mai mândre și mai cornute? Și ce dacă asta înseamnă, la urmă și la urmă, bunăstarea comunității? Ia mai dă-l în mă-sa cu oile și cu caii și cu câinii lui de soi – harști, gâtul!…

Sună cunoscut?…

Sună la fel de etern și fascinant și acum, ca și în urmă cu secole?

Am continuat și continuăm să vărsăm fiere când vedem pe cel/cea de lângă noi făcând performanță pe bune, de nu știm cum să-i luăm gâtul mai repede, făcând tot ce ne stă în putință ca viața să-i devină calvar cât mai repede și cât mai crunt cu putință, de să-și ia lumea-n cap și să -pleceee unde-o vedea cu ochii, lăsându-ne dracului mai repede să băltim în mediocritatea noastră otrăvită acum și pururi, noi, care știm să-i învățăm pe toți cum cosorul lui Moceanu – care se cheamă așa fiindcă a fost inventat de… de?!…, Moceanu, grijania mamii voastre de intelectuali!… – așadar, cum cosorul lui Moceanu are două părți: partea fier-… OASĂĂĂ!… și partea lemn-… OASĂĂĂ!… Eeeei, vedeți că puteți? De-aia-mi place mie să lucrez cu intelectualii, că ei prinde repede, da?!… V-arăt eu deșteptăciune, mama voastră de bandiți!…

Mai sus am reprodus sinistra poveste de reeducare așa cum o relatează Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni. Poate fi decât o ficțiune de roman. Sorry!… Sau… nu?!…

Mai relevante – de-adevăratelea, de astă dată – pot fi cuvintele lui I.L. Cara-giale, când îi explica scurt și la obiect lui Al. Vlahuță motivele ireconciliabile ale auto-exilului său la Berlin, în debutul se–colului XX. Iată textul binecunoscut:

„Pentru nimic în lume n-aș părăsi acest colț de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile cari conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul, viții demne de compătimit“.

Sau, poate, mai pilduitoare, poate fi decizia lui Constantin Brâncuși („cum v-am lăsat când am plecat, mai rău vă găsesc la întoarcere!…“) de a dona statului francez operele sale create la Paris, după ce țara sa natală, în urma verdictului rostit de vocile atât de autorizate ale academicienilor vremii (G. Călinescu… A. Toma… Al. Graur… M. Sadoveanu et. al. …) decide politic (Gh. Gheorghiu-Dej) să refuze donația artistului care a schimbat paradigma sculpturii secolului XX – acesta sperând că va putea lăsa României tot ce putea el oferi mai bun. Cum adică: Brâncuși, sculptor?!… Fugi, dom’le, de-aici, fii serios!…

Sau, cvasi-hic et nunc, mai la „plebicistul“ nostru post-decembrist, dar egal de pilduitoare, este saga tulburătoare a regizorului Andrei Șerban, spartă în țăndări și lipită la loc și iar spartă în țăndări ori de câte ori l-a mușcat șarpele facerii de bine să (re)vină la acasa lui mioritică și să ceară colaboratorilor individuali și in–stituționali acțiune și mentalitate un pic mai sus de meschina lor condiție umană cotidiană.

De ce trag clopotele, Mitică?
De sfoară, monșer!..
O, țară tristă, plină de humor!…

Unde ni se rupe filmul, dumnezeule mare, de zeci și sute de ani, atunci când vine vorba de relația noastră firească, normală cu meritocrația noastră autentică? În societate – uitați-vă de jur-împrejur, fără mânie și părtinire dacă puteți –, cum, când, de ce?

Dar, mai ales, mai grav, în Școala care educă (EDUCĂ!…) societatea? De unde sămânța asta otrăvită, de invidie înstăpânită molecular, celular, cromozomial în noi? Din ce străfunduri de frustrări ireconciliabile își trag sevele fetide alergia hiper-acută și intoleranța viscerală la performanța autentică de lângă noi, a alteia/altuia?… De ce Școala pare incapabilă de decenii să educe caractere curate, capabile să se bucure autentic, profund de succesele celorlalți și nu să strângă de gât în stânga și-n dreapta, făcându-le viețile un calvar până când cei hărăziți nu-și iau lumea în cap, lăsându-ne să vegetăm la loc în propria noastră mediocritate neamenițată acum de pericolul sclipirilor de geniu? Sau am (ați) uitat deja (și) urâta istorie recentă de la Opera Națională București, soldată, la fel, cu ieșirea în decor a Alinei Cojocaru, primă stea balerină între stele balerine la Royal Opera House?

De ce? De ce? De ce?

2. Mediocritate groasă-groasă. Performanță autentică subțire-subțire. O chestiune de formă fără fond. Întrebări deschise despre cultura organizațională a Școlii ca sistem

Poate că n-o fi în tot Sistemul așa cum voi prezenta eu succint rezultatele proiectului prin care am măsurat, în 2010-2011, cultura organizațională din 12 licee bucureștene. Dă, doamne, să nu fie așa, dar dacă nu măsurăm, de unde să știm? În mod cert, concluziile pe care le formulez mai jos nu explică în totalitate inapetența Școlii pentru performanță de vârf organică, dar pot lăsa întrebări relevante și pot pune pe gânduri despre soluții consistente de schimbare în bine.

Definim cultura organizațională ca fiind ansamblul normelor și așteptărilor comune ce influențează modul în care oamenii își îndeplinesc munca și interacționează unii cu alții. Astfel de norme și așteptări modelează modul în care membrii organizației cred că este necesar să se comporte pentru a se integra, pentru a face lucrurile și, uneori, pur și simplu pentru a supraviețui în organizația respectivă.

Instrumentarul pe care l-am folosit în acest proiect de consultanță este, probabil, cel mai performant din lume la ora actuală, în clasa descrierii și analizei psihometrice a dezvoltării la nivel indivi-dual, de grup și organizațional. Modelul grafic specific se numește circumplex^® și este descris în detaliu aici.

Imaginile de mai jos conțin reprezentarea grafică a unei culturi organizaționale „ideale“, drept referință.

Marian STAȘ – expert în educație

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022