Din paginile revistei Tribuna Învățământului aflăm că părinții, spirite emancipate astăzi și responsabile, parteneri esențiali în actul educațional, se pronunță în spațiul virtual, între altele, asupra unei chestiuni de o importanță majoră: motivarea învățării. Ei propun cuprinderea în noua lege a educației (a câta?) a unor articole „care să determine școlile să găsească modalități specifice de motivare/remotivare a elevilor pentru studiu în condițiile actualului mediu socio-cultural și ale prezenței noilor tehnologii de învățare“. Ni se oferă și o variantă mai precisă, „introducerea în fișa postului profesorului a unui indicator precum: Măsuri privind motivarea elevului pentru studiul școlar“. Dacă privim atent aceste enunțuri, observăm că părinții transferă către școală, în integralitate, răspunderea pentru motivarea învățării. Să admitem că ei au dreptate și că eventualele obligații parentale în acest domeniu s-ar putea regăsi, eventual, într-o lege a părinților.

Aș începe discuția citând o axiomă de circulație folclorică: Este foarte ușor să ceri, mai greu să faci! În spațiul național ne-am învățat în ultimii 29 de ani mai ales să cerem: autostrăzi, bani mai mulți, deszăpezire rapidă, circulație fluentă în București și în marile orașe, spitale mai multe și mai bine dotate, funcționari publici serioși și cinstiți, primari gospodari, vecini de bloc liniștiți și înțelegători, soacre blânde și generoase, soții cuminți și deloc cheltuitoare. Ce înseamnă a motiva un elev? Înseamnă a-i declanșa impulsurile interioare, cele care îl vor determina să învețe fără presiuni din afară. Dar cum vom ajunge la salvatoarele impulsuri interioare?

Problema motivării este una deosebit de complexă și nu este suficient să avem prevederi legale, oricât de severe, ci mai ales să găsim pârghiile de acțiune eficientă. Legi există, dar câte se aplică în literă și în spirit? Impresia generală este că mai degrabă suntem tentați să sfidăm și să ocolim legile decât să le respectăm. Părăsind poziția defetistă, este necesar să precizăm totuși că drumul către motivare este lung și presărat cu multe obstacole. Dacă țările planetei ar reuși să-și motiveze toți elevii, în foarte scurt timp am trăi într-o lume ideală. Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece și cu utopii romantice!

În societatea românească actuală, nimic nu-i simplu și limpede. În zona negativului, trebuie să menționăm: grava dezbinare socială, „războaiele“ politicianiste fratricide, cearta fără sfârșit, ura în formele cele mai dure și mai abjecte, „dosariada“ oneroasă, abuzurile incredibile ale unei părți a justiției, toate formele posibile de corupție, denunțuri sub presiune, delațiuni meschine și ordinare, șantaj, minciuni de toate gradele, ipocrizie, mercantilism, insulte, machiaverlâcuri. În acest climat socio-politic și cultural-etic de o îngrijorătoare gravitate vrem noi să motivăm elevii români? Ei nu văd ce se întâmplă dincolo de zidurile școlii/liceului?… Să nu ne facem iluzii. Copiii, puberii și adolescenții noștri văd și înțeleg tot. Mai pot ei asuma, sincer și integral, zicala populară „Ai carte, ai parte“? Evident că nu! De ce? Pentru că văd cu ochiul liber cum rude și prieteni ai familiei lor au izbutit și trăiesc prosper fără multă carte sau chiar împotriva cărții: au vile, mașini, bani, pleacă în concediu în Dubai ori în alte locuri exotice. Care mai poate fi modelul etic demn de urmat pentru elevul de azi? Pe cine ar trebui el să urmeze în atitudine și în comportament pentru a se socoti realizat? Cum îl putem motiva întru învățare când tabloul social imediat, în care elevul se mișcă zilnic, îi contrazice flagrant principiile morale? Acești elevi ai mileniului trei văd și câtă impostură există în spațiul național: falși medici în chirurgie plastică, falși politicieni, falși polițiști, falși inspectori financiari.

Generațiile juvenile trăiesc în epoca celui mai masiv exod al populației românești peste hotare. Aproape că nu există elev autohton fără rude afară. Acest fenomen alarmant îl motivează pe elev să învețe, ori îi alimentează subconștientul în speranța că poate pleca și el, fiindcă e atât de ușor, iar dincolo e atât de bine?! „Modelul“ plecării a intrat adânc în mentalul colectiv românesc, iar cu lozinci propagandistice și cu prăfuite clișee ale unei bunăstări iluzorii nu se poate rezolva problema. Cum motivăm să învețe elevii care au lângă ei doar un părinte, dacă nu cumva se află total în grija blajinilor și depășiților bunici? Văd elevii noștri în jurul lor modele ale muncii oneste, ale devotamentului și conștiinciozității? Este interesat elevul român să învețe o meserie? Mai reprezintă munca intelectuală un etalon ce trebuie admirat? Cum putem motiva elevul de liceu, care este subjugat de o singură pasiune: celularul? Obsesia telefonului mobil este atât de puternică încât asistăm la nașterea unei generații de adolescenți semiautiști: ei nu mai percep realitatea în specificitatea ei, sunt cufundați în lumea Facebook, în lumea jocurilor cu monștri și cyborgi, în spațiul mesajelor fără început și fără sfârșit. Activitatea școlară li se pare unora profund anacronică, depășită, plictisitoare și inutilă.

Pe acest fond psiho-intelectual, unde mai putem „planta“ motivarea? Pentru mulți elevi de azi, bacalaureatul este un subiect închis. Nu-i interesează, cum nu-i ademenește nicio facultate. Unchiul din Germania ori mătușa din Italia sunt infinit mai atrăgători, iar pilda lor este demnă de urmat. Să privim o clipă adolescenții claselor de liceu: ținuta vestimentară lejer-sportivă, provocatoare, grotescă, adesea în culori țipătoare, tupeul împins până la insolență, limbajul bășcălios, comportamentul ironic-blazat – semne ale unei emancipări timpurii – nu îndreptățesc speranțe prea mari că aceste făpturi s-ar putea brusc motiva întru studiu. Climatul social și familial, precar și degradat, influența anturajului suveran, exemplele de reușită fără carte și fără muncă împiedică motivarea autentică.

Cred că societatea în întregul ei ar putea fi un factor decisiv al motivației școlare dacă ar fi oferit constant tabloul concordiei, omeniei, cinstei, moralității și solidarității. Or, cu ritmicitate tragică, aflăm din mass-media informații șocante: crime pasionale sub influența alcoolului, crime între frați, între părinți și copii, accidente rutiere, bătăi, certuri și litigii între parteneri pentru copii aflați în custodie, unul din titulari fiind de regulă cetățean străin, ca să nu mai vorbim de plecările intempestive de acasă, devenite o „modă“ printre adolescente: vârsta standard – 16 ani. Este uimitor cât de multe fete care ating acest prag fatidic se decid să-și ia lumea în cap. Invariabil, la mijloc se află un amorez dubios, major și… vaccinat, fără scrupule, care nu are crize de conștiință când este vorba de minore. O adolescentă într-o situație de acest gen se mai poate automotiva pentru studiu?

Considerațiile sceptice de mai sus intră în antiteză; avem în școlile și liceele noastre și cealaltă față a medaliei, luminoasă și optimistă: elevi serioși, motivați, performanți, cooperanți, cu un comportament pilduitor. Dacă adâncim analiza, aflăm că provin din familii de calitate, solide și demne, au avut o evoluție școlară foarte bună, încă de mici au participat la concursuri și olimpiade, au ambiție și tenacitate, au capacități de comunicare și de relaționare civilizată. Pentru aceștia nu mai sunt necesare sofisticate strategii de motivare, ei fiind deja puternic motivați și deschiși la orice idee nouă, la orice provocare de ordin cultural-educațional.

Cadrele didactice, diriginții, consilierul psihologic, medicul ori asistentul de specialitate, directorul depun strădanii serioase pentru ca elevii să poată învăța în condiții civilizate: mobilier, căldură, lumină, climat de lucru, orar flexibil, ore de pregătire suplimentară în vederea evaluării naționale ori a bacalaureatului. Învățământul românesc nu este încă în colaps – cum mai trâmbițează mesagerii apocalipsei –, dar nici nu trăiește pe roze. Părinții par să aibă dreptate: elevii trebuie motivați. Dar acest obiectiv seamănă astăzi cu muntele lui Sisif: bolovanul pe care trebuie să-l urce eroul mitic este simbolul destinului implacabil, echivalent în plan școlar cu motivarea învățării. Trebuie s-o luăm mereu de la capăt, cu alte și alte generații…

În mitologia mioritică de acum este cool să fii nemulțumit: de școală, de profesori, de director, de Inspectoratul Școlar Județean, de minister, de ministru, de primar, de deputat, de parlament. Când vom depăși negativismul categoric și intolerant, vom trăi într-o lume mai bună…

Teodor PRACSIU