Bietul Moromete a ajuns să fie turnat şi de stră-strănepoţii lui… Nu erau de ajuns lunga lui hărţuire de către autorităţile fiscale, subterfugiile la care apela să-l facă pe Jupuitu să-i amâne fonciirea ori să nu-i ia „ţoalele” din casă pentru neplată… Nu erau suficiente frământările lui cu privire la ceea ce se întâmplă în ţară, instabilitatea politică, guvernarea legionară, războiul, şi la direcţia în care urma s-o ia lumea românească… Rezumase aceste frământări în fraza, memorabilă, valabilă, atunci şi acum, peste generaţii, pentru destinul nostru: „Niculae, unde mergem noi, domnule?” („Viaţa ca o pradă”). Nu era îndeajuns că-l păcăliseră băieţii cei mari, Paraschiv, Nilă şi Achim, care fugiseră cu oile la Bucureşti, lăsând familia fără mijloace de subzistenţă. Când, avertizat de un sătean, auzise că vor să fugă, nu avusese de zis decât: „De ce să fugă, Scămosule, încet nu pot să meargă?”… Nu erau destul strădaniile lui de a înţelege, cu mintea şi logica lui sănătoase, de ţăran inteligent, sensul schimbărilor politice, noimele noii ideologii care venea de la Răsărit, desfiinţarea proprietăţii, colectivizarea, supremaţia partidului unic, crearea omului nou, a unui nou tip de ţăran şi de sat românesc. Nu înţelegea, nu putea înţelege şi nu voia să accepte ascensiunea forţelor obscure la suprafaţa puterii, tirania mediocrităţii, dominaţia ticăloşiei, dezumanizarea, alienarea omului, care se anunţau, care începuseră… Erau teme pe care le discuta, îngrijorat, cu prietenii lui, Cocoşilă, Dumitru lui Nae, Iocan şi ceilalţi, şi asupra cărora purta lungi dezbateri în contradictoriu cu Niculae, fiul lui, ajuns activist şi mesager al noii ideologii… Destul, iarăşi, nu era că, el, Moromete, ajunsese să fie pârât la autorităţi de exponenţii noii orânduirii, ţărani şi ei, pentru atitudine duşmănoasă faţă de regimul popular… Ei bine, nu era de ajuns că văzuse şi trăia toate acestea, dramele familiei de ţărani din Câmpia Română în luptă cu sărăcia şi neajunsurile, prinsă în miezul unor evenimente capitale, când „timpul nu mai avea răbdare”, sfârşitul unei lumi, lumea satului românesc, şi începutul alteia, într-o epocă istorică nouă, absurdă, „era ticăloşilor”…
La aproape 70 de ani de la „obsedantul deceniu”, unii responsabili ai educaţiei din vremea de astăzi au găsit de cuviinţă că Moromete trebuie să fie din nou turnat autorităţilor. De data asta, în cadrul Olimpiadei de limba şi literatura română, faza pe judeţ, în Prahova, Bistriţa şi Cluj, printr-un subiect care cerea redactarea de către olimpici a unui raport scris către conducerea de partid, în care să se consemneze, cât mai convingător, cât mai incriminant, atitudinea de element duşmănos faţă de noua orânduire a lui Moromete cu prilejul colectării cotelor. Elevilor de clasa a XII-a li se solicita, altfel spus, să comită o delaţiune în toată regula într-un exerciţiu de concurs bine punctat. În termenii mizei, cel mai bun „turnător” urma să primească cea mai mare recompensă, adică notă. Dincolo de emoţia creată în mass-media, care speculează actualitatea ideii de turnătorie pe fondul dramatic al întâmplărilor şi abordărilor de pe scena românească de azi, de argumentele aruncate în joc în acest cadru socio-politic, vorbim de un subiect aberant, din cel puţin două puncte de vedere. Înainte de toate, nu prezintă o relevanţă specială din perspectivă literară propriu-zisă, din unghiul ingeniozităţii şi al originalităţii, ci încurajează un exerciţiu de creativitate în gol, forţat, în esenţa lui, în care elevii sunt determinaţi să uzeze de tipuri de raţionament (corupt), de argumente şi de clişee auzite, eventual, la orele de română, proprii unei epoci revolute, de tragică amintire. Un act de mimetism fără sens şi fără rost, în care concurenţii sunt puşi să scrie o notă informativă, să comită o turnătorie, într-un cadru istoric specific, fără a înţelege prea bine raţiunea a ceea ce fac. În acelaşi timp, subiectul este ancorat într-o zonă etică joasă, a pârei, a delaţiunii, a raportării la autorităţi, într-un cuvânt, într-o arie existenţială şi morală a răului. Care ar putea fi valoarea inventivităţii şi creativităţii literare într-un astfel de cadru? O exersare în posibilitatea de a face rău, de a-l „aranja” pe cineva astfel încât să aibă cât mai puţine şanse să scape? Cui prodest? Mai relevant ar fi fost, poate, un subiect de tipul: „Moromete, acuzat de atitudine duşmănoasă la adresa orânduirii populare şi de instigare la nesupunere, urmează să fie pus în discuţie într-o şedinţă de Partid condusă de la judeţ, în prezenţa sătenilor, la Căminul Cultural. Imaginaţi-vă că îl apăraţi în faţa tuturor, cu orice risc, uzând de toate argumentele (morale, sociale, umane etc.) pe care le puteţi implica în pledoarie.”
În urma tuturor acestora, rămâne însă şi o altă temă de meditaţie. Din lumea în care este acum, Siliştea-Gumeşti din ceruri, unde s-a întâlnit, probabil, cu Paraschiv, Nilă, Achim şi cu Niculae (Marin Preda) – cel care încerca să-l convingă asupra justeţii noi cauze –, unde continuă să poarte nesfârşite discuţii cu Cocoşilă, Dumitru lui Nae, Ţugurlan, Din Vasilescu, Marmoroşblanc şi toţi ceilalţi, de acolo, de sus, din noua Poiană a lui Iocan, Moromete vede că „ocupaţiunea mintală” a unora este axată tot pe turnătorii şi delaţiuni, că educaţia tinerilor de azi „devine după facultăţi” obiectul hazardului şi al priceperii limitate a aceloraşi, care, în loc să-i ajute pe elevi să schimbe lumea în bine, prin puterea minţii şi a sufletului, a inteligenţei şi a moralei, îi împing tot în zonele obscure şi reprobabile ale istoriei şi ale existenţei, încurajându-i să se antreneze în abordări care au făcut din ţară ceea ce a fost pe vremea lui (iar el a apucat să vadă şi să înţeleagă şi ce urma să se întâmple) şi ceea ce este astăzi. (Sorin Ivan )