„Educația ne dă un mod de întrebuințare a lumii, ne învață limbajele necesare vieții între oameni și lucruri, ne dă acces la civilizație și cultură – adică ne umanizează.“ Mircea Cărtărescu

2160
Educația ne dă un mod de întrebuințare a lumii.

Un interviu cu scriitorul Mircea Cărtărescu, realizat de Sorin Ivan

Ne-am propus să discutăm despre școală și educație. Educația apare încă de timpuriu în existența noastră și ne însoțește, într-o formă sau alta, de-a lungul parcursului nostru prin lume sau, mai degrabă, ar trebui să ne însoțească. Ce rol credeți că are educația în viața noastră?

Educația ne dă un mod de întrebuințare a lumii, ne învață limbajele necesare vieții între oameni și lucruri, ne dă acces la civilizație și cultură – adică ne umanizează. E un privilegiu extraordinar al speciei noastre. De aceea ea trebuie să fie universală și accesibilă. Poți face un clasament al țărilor lumii în funcție de calitatea învățământului. Vei vedea atunci că educația se leagă direct de speranța de viață, de calitatea vieții, de creativitate, de industrie, de tehnologie. O societate avansată nu poate exista fără o educație de vârf.

Care este prima dvs. amintire legată de școală? Dar cea mai importantă amintire din experiența dvs. de elev?

Nu mersesem la grădiniță, așa că abia așteptam întâlnirea cu școala, despre care mama-mi spusese atâtea lucruri frumoase… În prima zi, pe 15 septembrie 1963, îmbrăcat în șorțuleț pepit (încă se purtau până în clasa a patra), eram așezat în șirul din fața clasei, gata să intrăm la prima noastră oră. Clădirea mi se părea uriașă. Eram atât de fericit că sunt școlar! Îmi priveam cu drag colegii: ani de zile aveam să fiu împreună cu ei. Uite, băiatul brunet din fața mea îmi va deveni, poate, cel mai bun prieten! Cuprins de emoție, l-am mângîiat pe păr. La care el s-a întors și mi-a tras un pumn drept în față! Am văzut literalmente stele. Încă-mi frecam rădăcina nasului când învățătoarea, o femeie bătrână și posacă, ne-a dat voie să intrăm în clasă. Ne-am așezat în bănci, am deschis abecedarele, am privit tabla și pe cel din portretul de deasupra (era tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, aveam să aflu mai târziu), iar învățătoarea, în loc să ne spună zâmbind câteva cuvinte plăcute (cum îmi spusese mama c-o să fie), s-a pus pe vorbă cu altă învățătoare, cu care a și ieșit pe ușă, spunându-ne foarte aspru: „Să nu vă prind că vorbiți sau că ieșiți din bancă!“. După o vreme, tovarășa a reintrat. „Eu am fost cuminte“, i-am spus cu ingenuitate. La care, spre totala mea surpriză, a-nceput să țipe ca nebuna: „Te-am întrebat eu ceva? De ce vorbești ne-ntrebat? În picioare!“. Și m-a uitat în picioare toată ora. Ce frumoasă a fost prima mea zi de școală! Cele mai importante momente din viața mea de elev au fost două, poate trei. În liceu, profesorul de muzică, Anton Scornea, care ne punea Beethoven la un enorm picup de pe catedră, explicându-ne cum se luptă omul cu destinul în Simfonia a cincea de parc-ar fi comentat un meci de box sau de wrestling, agitându-se, lovind cu pumnii-n toate părțile și chiar apucându-se singur de gât și silindu-se să-ngenuncheze, ne dusese la un matineu la Operă și ne spusese să scriem o compunere cu impresiile noastre de la spectacol. Eram într-a noua. Când s-a-ntors cu compunerile corectate, m-a ridicat în picioare și le-a spus colegilor: „Uitați-vă la băiatu-ăsta! N-ai da doi bani pe el, e slab mort și cu capu-n nori, dar fiți atenți la mine, că eu mă pricep: o să fie un om mare!“. Nu zic că am și ajuns, dar știți cum e: efectul bumerang… Întâmplarea aia banală a fost un stimulent incredibil pentru mine. Ceva asemănător s-a întâmplat și în primul an de facultate, în care scrisesem la cursul Antoanetei Tănăsescu un mic eseu despre oximoron, de asemenea lăudat nerezonabil în amfiteatrul Odobescu, înaintea întregului an. În fine, deși nu ține direct de școală, nu voi putea uita întâmplarea legată de Olimpiada de română, faza pe țară, de la Craiova, din 1975. Cu o zi înainte de-a pleca la Craiova fusesem reținut de miliție și dus la secție pentru că mă plimbasem prin Parcul Circului, lângă casă, fără acte la mine. Mă ținuseră șapte ore în secție, până veniseră ai mei să mă scoată. Ce-oi fi scris eu în lucrare, a doua zi, nu știu, dar am luat unul dintre cele două premii întâi. Mai târziu, profesorul Nicolae I. Nicolae mi-a spus: „Eu ți-am corectat lucrarea. Toate celelalte aveau între zece și douăzeci de pagini. Am dat și de una de numai trei pagini și jumătate. Am citit-o, am recitit-o și mi-am zis: asta e! Era altfel decât absolut toate“. Momentele astea în care profesori pe care abia dacă-i cunoșteam m-au remarcat au fost pentru mine mai importante decât cronicile și premiile de mai târziu. Le-am socotit mereu decisive în hotărârea mea de-a scrie literatură.

Continuarea interviului o puteți citi în Tribuna Învățământului, numarul 1, serie nouă, ediția tiparită. Abonamentul standard Tribuna Învățământului poate fi achiziționat aici.