Poate și pentru că apartamentul în care am copilărit era amplasat între două cimitire – Cimitirul Belu și Cimitirul Sefard – am crescut cu conștiința difuză a unei vecinătăți firești între viață și moarte. Cimitirul Sefard se prelungea subteran în afara gardului, până în spatele blocului nostru. Am descoperit asta săpând după „comori“ cu tovarășii mei de joacă. „Comorile“ erau bucăți de marmură provenite evident din monumentele care se ve-deau peste gard. Din ele ne făceam propriile noastre cimitire în miniatură. Cortegiile funerare treceau zilnic prin fața blocului, așa că le reproduceam și noi ludic în spatele blocului, înjurând adecvat de morți, cum îi auzisem pe băieții mai mari. Niciunul dintre noi nu s-a plâns vreodată că visează urât din pricina asta. Jocul „de-a mormântarea“ era pentru noi la fel de „oficial“ ca țurca, leapșa, fațea, poarca, șotronul și celelalte ritualuri ludice în care ne canalizam dulcea inocență. Copiii se cred, oricum, nemuritori.

Când însă, pe la șase ani, am încercat să impresionez o fată de vârsta mea, construindu-i un cimitir în nisipul de pe plajă, în inocența mea a apărut o primă fisură. Fetiței i-a plăcut ideea, dar bunica ei m-a surprins asupra faptului și și-a smuls oripilată nepoata de-acolo. Iar mie mi-a șuierat printre dinți, peste umăr, „Copiii fac castele, nu cimitire!“.

Reproșul grijuliei bunici m-a nedumerit, pentru că, pe vremea aia, moartea și cele asociate cu ea erau o ocurență comună în discuțiile celor din jur și în cărțile la care aveam acces. Nu mai vorbesc de filme. Niciun adult nu părea să se-ntrebe dacă menționarea morții ne traumatizează. Gândăcelul era piesa de rezistență a serbărilor preșcolare. La școală, încă din clasele primare, eram puși să citim, sau ni se citeau, Puiul și celelalte ficțiuni de jale ale lui Brătescu-Voinești, de-a valma cu Moartea lui Gelu, Moartea lui Fulger, Moartea lui Eftimie Croitoru și multe alte morți în proză și în versuri. În gimnaziu avansam la Moartea căprioarei, Un om năcăjit, Fefeleaga, Sergentul, Dan, căpitan de plai, Revoltă în port și Uzina vie. În toate textele astea se murea pe capete.

În literatura pe care o citeam acasă, de capul nostru (Moarte și portocale la Palermo, de exemplu), se murea la fel de frecvent și, cel mai adesea, violent. Avantajul era că acasă puteam jubila deșănțat când erau anihilați „răii“ și puteam plânge în voie, fără să ne facem de rușine în public, dispariția eroilor favoriți. Și-i puteam reînvia fără probleme, citind cartea de la început. I-am bocit cu osârdie pe Heracles, când a îmbrăcat cămașa lui Nessus, pe Robin Hood, când stareța trădătoare l-a golit de sânge, pe Ernő Nemecsek, când s-a sacrificat pentru gloria băieților din Strada Pál, pe toți eroii cărților și poveștilor care-i lansau doar pentru a-i suprima – memorabil – în final.

Astăzi observ însă că atitudinea bunicii ultragiate de intervenția mea funerară în peisajul marin s-a generalizat. Adulții sunt tot mai preocupați să epureze moartea din contextele la care le sunt expuși copiii. Această preocupare vizează mai ales literatura pentru copii. Agenți literari și traducători deopotrivă mi-au relatat consternați rezerva unor edituri față de publicarea unor texte în care moartea vreunui personaj amenință să strice feng-shui-ul micilor cititori. Nu pentru că editurile respective ar pune la îndoială valoarea textelor propuse. Dar încearcă să se pună la adăpost de protestele părinților, la care se așteaptă în urma sondajelor de piață. Tot „de frica“ părinților, sau pentru a evita explicațiile, profesorii și învățătorii de azi, spre deosebire de cei „de pe vremea mea“, tind și ei să ocolească terenul minat al morților livrești. Sigur, e dreptul și datoria fiecăruia să-și protejeze copiii și să vegheze la confortul lor. Iar moartea poate fi un spectru incomod. Nu cred însă că tabuizarea ei ajută în vreun fel. Dimpotrivă. Abordarea ei deschisă, în schimb, poate prilejui memorabile lecții… de viață.

Când și-a văzut fiul în vârstă de doi ani pedalând senin cu tricicleta prin cimitirul de lângă casă, Neil Gaiman nu l-a gonit de-acolo în parc sau pe carosabil. A remarcat însă cât de în largul său se simțea copilul în decorul funerar. Asta i-a dat ideea unei povești modelate după Cartea junglei, în care jungla să fie înlocuită de un cimitir. Și așa a apărut Cartea cimitirului (The Graveyard Book, 2008), în care, după moartea tragică a familiei sale, micuțul Bod Owens este adoptat, crescut și educat (exemplar) de către o familie de fantome domiciliate în cimitir. Cartea, distinsă atât cu medalia Carnegie, cât și cu medalia Newbery (o premieră în istoria literaturii pentru copii), a fost tradusă și publicată și în România, fără să se fi înregistrat deocamdată proteste. E drept, ea se adresează cititorilor din categoria young adult, unde părinții sunt mai puțin vigilenți.

de Florin Bican – scriitor

Articolul integral poate fi citit în Revista Tribuna Învățământului nr. 16 – aprilie 2021