Vizitând expoziția lui Mircia Dumitrescu de la Muzeul Național de Artă din București, mi-a venit în minte formularea sintetică prin care Aby Warburg explica geneza civilizației: „crearea conștientă a unei distanțe între sine și lumea exterioară“ (Warburg; Rampley, 2009). Arta lui Mircia Dumitrescu meditează asupra acestui interval separator în care se acumulează imaginile, istoriile, simbolurile (valorile expresive, dacă e să păstrez terminologia warburgiană) ce constituie inventarul nostru identitar. De aici își extrage materia necesară propriei creații, reconfigurându-i semnificația.

Mircia Dumitrescu are și apetitul căutării, și virtutea muncii disciplinate. La 80 de ani, rămâne un artist foarte productiv: o arată ponderea lucrărilor noi din re­­trospectivele recente (pe care nu-i place să le numească așa, ci „expoziții tematice“), dar și febrilitatea expozițională din ultimii ani, ce compensează, cumva, absența personalelor timp de decenii.

În 2021, artistul a fost aniversat ­printr-o succesiune de evenimente. În lunile de vară, publicul a putut vizita la Muzeul Național Cotroceni expunerea „Peisaj românesc cu oameni și sfinți“, la Biblioteca Academiei Române – „Călătoria“, iar la Muzeul Național Brukenthal – „Tehnici în dialog“. Seria a fost închisă de expoziția „Perspective“, de la Muzeul Național de Artă din București, care a putut fi vizitată până în ianuarie 2022. Din iunie 2021 și până acum, Mircia Dumitrescu ne-a prezentat unele dintre cele mai semnificative repere ale operei sale, ilustrând majoritatea direcțiilor de expresie asumate, de la grafică și pictură la sculptură, ba chiar tapiserie.

Prezența susținută în circuitul expozițional ar trebui să dea prilejul unei reînnoiri a reflecției critice asupra artei sale. Opera vastă a graficianului, pictorului, sculptorului, ilustratorului, curatorului, profesorului și academicianului Mircia Dumitrescu așteaptă încă explorări amănunțite. Mă voi opri aici doar asupra unui aspect: vocația sa narativă.

Cu metodă și consecvență, Mircia Dumitrescu și-a construit o carieră de o coerență remarcabilă. „Totul a fost muncă, poate de multe ori cu disperare“, spune într-un interviu, rememorând perioada studiilor universitare, subli­niind ulterior, în același dialog, că disciplina lucrului a rămas, de fapt, o constantă a activității: „Încerc […], zi de zi, să mă pun în starea de a putea avea măcar un desen pe masă“ (Ivan, 2021). În ciuda dimensiunilor operei, a versatilității tehnice și a varietății tematice, lucrările lui Mircia Dumitrescu „respiră“ un aer comun. Gravurile din anii ’60-’70 stau firesc laolaltă cu cele foarte recente, dar și cu sculpturi în lemn sau cu picturi. Ciclurile se dovedesc convergente peste decenii, fără a fi repetitive sau a semnala stagnări, iar discursul artistic se dezvoltă consistent, cu mijloacele proprii fiecărei tehnici sau mediu abordat. Vocația narativă e numitorul comun, iar asta nu constituie vreun secret, e un lucru evident de la primul pas printre lucrările lui Mircia Dumitrescu. Mai mult, chiar el vorbește adesea despre înclinația discursivă, „literară“ a operei sale.

Dar o astfel de abordare, ce exaltă calitatea narativă a operei, care poate fi citită ca o carte, nu se mai bucură de mult de trecere printre criticii ori curatorii care fac agenda actualității. E expediată drept ecou desuet al unei perspective revolute. Artistul contemporan nu povestește – în niciun caz cu patosul și coerența lui Mircia Dumitrescu. Dacă o face, încetează să mai fie contemporan. Și e mult adevăr aici – neașezările și căutările contemporaneității cer forme expresive pe măsura frământărilor ei, tehnici și medii noi (sau amestecate, alterate), ce întrețin caracterul insolit, fragmentar, difuz, efemer, conceptual, polemic, angajat al artei. Dar pentru ele Mircia Dumitrescu nu are nicio fascinație; repertoriul contemporan nu-i satisface nici standardele tehnice, nici așteptările discursive, de semnificație. Rechizitoriul dur pe care îl face perspectivei artistice contemporane e, poate, nedrept, dar exprimă prin contrast coordonatele propriei sale creații: „Acum totul devine artă conceptuală și ajungem la o ruptură între mână, ochi și cap. Artistul poate concepe mai mult decât poate realiza. […] Cred într-o meserie bine stăpânită și, dacă Dumnezeu îți dă talent și intuiție în proporție de 1%, te poți ridica la un nivel foarte înalt. […] Din păcate, acum se sar etape și ajungem la vorba multor cumpărători, care spun «așa artă pot să fac și eu acasă». Toate acestea mi se par o defulare a propriilor frustrări, întrucât și criticii, și artiștii își pierd respectul față de ei înșiși și cred că o operă de artă se poate face cu o mare ușurință“ (Anghelescu, 2010). Iar recent: „Cred într-o artă care rămâne semnificativă, nu mă entuziasmez în fața curentelor ce pierd legătura cu meditația umană“ (Ivan, 2021).

de Radu LILEA – editor

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022