Slăvuică Teodora Mihaela, masterandă, Facultatea de Litere.
Anii ’50 ai secolului trecut. O prietenie lumina atmosfera mohorâtă a exilului parizian. Pentru o vreme, drumurile lui Mircea Eliade și ale lui Virgil Ierunca se vor intersecta, de aici rezultând o amiciție care le va fi sprijin amândurora pe drumul anevoios al înstrăinării și catalizator pentru o bogată activitate intelectuală. Trecut-au anii…, jurnalul lui Virgil Ierunca, ne oferă mărturie în acest sens, dezvăluindu-ni-l pe Mircea Eliade în postura solară de prieten, una mai puțin cunoscută publicului larg.
Exilul – Incipit vita nova
La 16 septembrie 1945 începea periplul francez al lui Mircea Eliade. O perioadă plină de dificultăți materiale, dar și de bucurii spirituale, de muncă asiduă (în scopuri personale sau pentru organizarea diasporei românești) și un moment propice de a închega noi prietenii.
În Memoriile sale, Eliade povestește despre această etapă provocatoare și fructuoasă în același timp. Începuturile ei stau sub semnul precarității materiale. Din 1945 și până în 1952, sărăcia va fi o constantă împovărătoare a existenței sale. Locuia împreună cu Giza, fiica sa vitregă, când în apartamente sărăcăcioase, când în hoteluri de mâna a doua, într-un provizorat ce nu părea să aibă sfârșit. Și mereu așteptând să obțină o bursă de studii ori vreun post bine plătit la Universitate.
O vreme va trăi din proviziile pe care și le adusese din Portugalia, dar în toamna anului 1946 acestea sunt pe sfârșite, fiind obligat să-și vândă lucrurile de valoare la Muntele de Pietate, pentru a putea supraviețui, să accepte micile sume cu care-l ajutau prietenii, ori să se bazeze pe banii (puțini) pe care Giza îi obținea din confecționarea pălăriilor.
Deși apăsat de spectrul sărăciei, Mircea Eliade descoperă și latura plăcută a șederii în Franța: „Descoperirea Parisului era prilej de neașteptate bucurii. Nu numai muzeele și parcurile, dar și concertele […], spectacolele […] și cafenelele din Montparnasse și St. Germain-des-Prés“ (Mircea Eliade, Memorii, volumul II, editura Humanitas, București, 1991) – după cum își va aminti el însuși.
La acestea se vor adăuga prieteniile pe care le va lega, intensa activitate intelectuală (muncea 12-14 ore pe zi), dar și eforturile de a organiza diaspora românească, care în acei ani abia începea să se cristalizeze.
O situație similară traversa și Virgil Ierunca și tot cam în aceeași perioadă. Mărturiile sale în acest sens – găzduite de singurul jurnal pe care l-a publicat (Trecut-au anii…) – par trase la indigo.
Exilul lui Ierunca începea la sfârșitul anului 1946, atunci când va pleca definitiv în Franța cu o bursă a guvernului din această țară. Asemenea lui Eliade și debutul exilului său perioada (1947-1951) va fi marcat de lipsuri materiale, umilințe și slujbe mărunte care abia dacă-i asigurau subzistența. Și tot ca în cazul lui Eliade, Virgil Ierunca are în acești ani o bogată activitate intelectuală, se bucură de oferta culturală pariziană, sprijină punerea pe picioare a exilului românesc și leagă noi și noi prietenii.
Destine în oglindă sau model de intelectual în exil al timpului pe care-l vom regăsi în mai multe exemplare?!
Cei doi vor colabora între 1948-1949 la prima revistă românească de literatură din exil, Luceafărul. Cam din această perioadă încep și consemnările lui Virgil Ierunca în legătură cu Mircea Eliade în jurnalul său.
Vocația prieteniei
După cum tot Memoriile sale ne dezvăluie, Mircea Eliade are vocația prieteniei. Îl vedem înconjurat de prieteni începând din anii liceului și ai studenției, până la sfârșitul vieții sale.
Foarte mulți dintre aceștia sunt nume ilustre ale culturii românești sau universale. Unele dintre prietenii au durat o vreme, iar altele cale de-o viață. Câteva dintre ele au fost exemplare (cel puțin până la un punct), făcând furori în epocă. Dar au fost și unele care aproape că au trecut neobservate, cum e cea cu Virgil Ierunca, nefiind, însă mai puțin prețioase.
La capitolul prietenii de-o viață figurează ce cu Nae Ionescu, mentorul său, care durează până la moartea acestuia. „Profesorul“ – cum îl numea Eliade – ocupă pagini întregi în Memoriile sale. O prietenie care n-a fost lipsită de momente de criză (atunci când Eliade îi ia apărarea lui Mihail Sebastian în fața mentorului său, care a scris faimoasa și controversata prefață la De două mii de ani…), dar care n-a fost trădată. O altă relație de prietenie cu notorietate în epocă, dar presărată cu mai multe momente tensionate, e cea cu Emil Cioran. Cei doi se vor certa serios la un moment dat din cauza Soranei, actrița pe care Eliade o va părăsi în favoarea Ninei și care va fi pentru un timp foarte apropiată de Cioran. Într-un asemenea moment, acesta va lansa în presă celebra sintagmă cu privire la Mircea Eliade: „Eliade – omul fără destin“. Apoi, soarta va face ca Eliade și Cioran să se reîntâlnească în exil, la Paris, și un oarecare calm se va așterne între ei.
Din perioada românească datează și una dintre cele mai frumoase prietenii ale lui Mircea Eliade: cea cu Mihail Sebastian. S-au cunoscut în momentul în care se înființa gruparea de la Criterion (la care ambii au contribuit). Dorința de a fi parte din tumultuoasa activitate culturală a epocii i-a unit. Dar asperitățile istoriei vor reuși să-i despartă până la urmă.
Paginile din Memorii rețin aprecierile pe care Eliade le face la adresa prietenului său. Iată ce spune: „Îl admirasem de la primele lui articole publicate în Cuvântul. […] Era atât de discret și delicat, încât ar fi putut trece drept timid. De abia după ce-l cunoșteai mai bine îi descopereai farmecul, generozitatea, prezența lui cu neputință de confundat.“ (Memorii, vol. I, pag 233).
Îi leagă o prietenie de excepție, profundă, dar și expusă provocărilor epocii. Opțiunile vădit antisemite ale lui Eliade și atașamentul său față de Mișcarea Legionară vor săpa la temelia acestei prietenii. Deși Eliade îi ia – după cum am spus – apărarea lui Mihail Sebastian, după prefața vădit antisemită a lui Nae Ionescu – totuși , același Mircea Eliade va publica într-un ziar apropiat cercurilor legionare (Bunvestire) câteva rânduri sfâșietoare pentru Sebastian. Rânduri pe care acesta din urmă le va nota în Jurnalul său și care se referă printre altele la patria cotropită de evrei.
Ba mai mult, arestat în 1938 pentru simpatii legionare, după ce-și va ispăși pedeapsa, Eliade va mai face o gafă la adresa prietenului său scriind piesa Iphigenia, care conține numeroase trimiteri la ideologia legionară și la a cărei reprezentație Mihail Sebastian refuză să meargă. Acesta este momentul rupturii dintre cei doi, care va fi imposibil de reparat, pentru că Sebastian va muri pe neașteptate în mai 1945.
Acestea sunt fețele prieteniei în cazul lui Mircea Eliade, un caleidoscop poate normal pentru cineva care-și făcea așa de mulți prieteni.
De bună seamă că printre numeroșii săi prieteni au existat și situații lipsite de provocări. A cunoscut și a fost un apropiat pentru multe nume mari din Franța și din alte țări în care a călătorit sau activat. Philippe Lavastine, Paul Vuillaud, Aimé Patri, Michel Carrouges, André Breton, Jean Daniélou sunt numai câțiva din lungul șir pe care-l rețin Memoriile sale. I-au legat afinitățile intelectuale, aprecierea reciprocă de care se bucurau, dar și spiritul deschis către relațiile interumane al lui Mircea Eliade.
Episodul Ierunca
Datorită lui Virgil Ierunca avem rara ocazie de a-l vedea de aproape pe Mircea Eliade în postura sa de prieten. Toate celelalte mărturii pot fi considerate puțin subiective, fiind prezentate de Eliade. În acest caz, însă, îl vom vedea pe Mircea Eliade dintr-un unghi obiectiv, chiar dacă e puțin înnobilat de bucuria prieteniei pe care i-a purtat-o Ierunca.
Iată portretul pe care i-l face acesta: „… l-am regăsit pe Mircea Eliade cel de totdeauna: senin, zâmbitor, omenos și solar“ (Trecut-au anii… Humanitas, București, 2000. Pag. 20). De altfel, Eliade este pentru Ierunca o prezență tămăduitoare: „Printre atâtea absențe, prezența vie a lui Mircea Eliade e mai mult decât reconfortantă. O bucurie a dialogului, un respect pentru respirație mă năpădește ori de câte ori rămân singur cu el.“ (Ibidem, pag. 40).
Și mai este inclusiv o prezență necesară, care-l echilibrează ființial și a cărui scurtă absență îl va afecta: „Mircea Eliade […] rămâne – peste toată blândețea absențelor lui – o prezență vie pentru mine. De fiecare dată când îl revăd îmi umple sufletul cu o tinerețe stranie în care încolțesc sensuri și nădejdi nemotivate“. (Ibidem, pag. 149).
Superbe afirmații și mai mult decât onorante pentru Mircea Eliade. Dincolo de acestea, mărturiile lui Virgil Ierunca surprind și câteva bucăți din existența în exil a lui Eliade. Ne este prezentat episodul în care acestuia îi sunt furate stiloul și cele două costume de haine pe care le avea; îl surprindem pe Mircea Eliade protejat de prieteni (chiar de Ierunca): „Îl apăr cât pot pe Mircea Eliade, în jurul căruia circulă din nenorocire legenda de «fascist»“ (Ibidem, pag. 102) – afirmă acesta; sau bucurându-se de momente de neuitat alături de același Virgil Ierunca: „E […] una din acele seri minunate când Eliade e numai dăruire“ (Ibidem, pag. 127).
Prin intermediul prietenului său ni se descoperă o altă latură nobilă a personalității sale: generozitatea. Într-unul din momentele de cruntă mizerie pentru Virgil Ierunca, Mircea Eliade face un gest nemaipomenit pentru a-l ajuta: pentru că nu are ce altceva să-i ofere, îi va dărui „un pachet cât toate zilele cu cărți de vândut“ (Ibidem, pag. 152). Gest care l-a mișcat profund pe Ierunca care se gândește „îndelung la omul acesta care și-a devastat biblioteca pentru a mă ajuta“ (Ibidem, pag. 152).
Suntem de-asemenea martorii momentelor mai puțin plăcute din viața lui Mircea Eliade pe care Trecut-au anii… le rețin: sărăcia și deznădejdea prin care adesea erau obligați să treacă: „Mi se plânge de mizeria actuală și nu mai crede decât în inerția de a continua să scrie cărți pe franțuzește“ (Ibidem, pag.147). Iar altă dată Ierunca notează următoarele: „Eliade e mai bine, deși într-o situație penibilă («nici când eram student n-am fost mai sărac»)“ (Ibidem, pag. 156).
Pagini de viață surprinse de prieteni, care pun în lumină relația caldă care se construise între cei doi. Și pe care o adeverește încă o dată Virgil Ierunca, într-una din notațiile sale: „mă voi duce să-l văd […] din aceeași dragoste pe care n-o pot pierde“ (Ibidem, pag. 147).
La o asemenea intensitate a sentimentelor, e imposibil ca acestea să nu fi fost reciproce.
Cel care spunea că prietenia e probabil unul dintre cele mai serioase motive pentru care merită să iubești viața, pare că nu s-a dezis niciodată de crezul său. A iubit viața și pentru că a știut să se înconjoare de prieteni. Care la rândul lor i-au păstrat o frumoasă și neștearsă amintire – după cum se vede în jurnalul lui Virgil Ierunca.
Mircea Eliade și Virgil Ierunca au reușit să înfrângă măcar puțin din adversitățile vieții de exilat, folosind arma de aur: prietenia.
