Minunea de la Codru

Nu, nu m-am exprimat greşit scriind cuvântul „Codru“ cu majusculă. Nu este vorba de vreo pădure mai mare, denumită codru, ci despre un sătuc, de vreo patruzeci de gospodării, care este component al oraşului Cajvana. Şi, cum este firesc, din acele gospodării îşi îndreaptă paşii, în fiecare dimineaţă, spre şcoala din sat doar… zece copilaşi. Dar merg cu mare dragoste la această şcoală, deoarece este o bijuterie, dotată cu încălzire centrală, geamuri termopan, săli spaţioase şi o curăţenie demnă de-o farmacie dintr-o metropolă. Dar mai merg cu dragoste şi pentru că Traian Seserman, învăţătorul lor, nu întârzie niciodată la şcoală, cursurile începând la ora fixată. Dar mai e ceva ce-i atrage la şcoală. Este vorba despre talentul domnului învăţător în arta picturii. Iar pasiunea pentru pictură a reuşit s-o transfere şi copiilor. Poate fi o altă preocupare mai nobilă decât aceasta ? Nu cred şi iată de ce:
Domnul Traian Seserman, despre care facem vorbire, a ajuns cu mari eforturi să practice această meserie. A profesat şi la ciclurile gimnazial şi liceal, predând arta desenului, până ce s-a hotărât să se aşeze la Şcoala Codru, după ce-a profesat opt ani în comuna Todireşti şi şaisprezece ani la Liceul Tehnologic din Cajvana. Iată că aici, la Codru, a împlinit deja patru ani de activitate ca învăţător, cu specializarea profesor de educaţie plastică, adică de desen.
Intenţionam de mult să merg la această şcoală. Discutasem recent cu domnul director Nicolae Robu, acesta iarăşi vorbind foarte frumos despre domnul Seserman şi activitatea sa la această şcoală. Ce poate fi mai măgulitor pentru un cadru didactic decât afirmaţia directorului că totul se datoreşte învăţătorului pentru că „omul sfinţeşte locul“? Şi-aşa ceva am putut şi eu să constat la faţa locului. Aceleaşi cuvinte de apreciere le-a avut şi primarul.
Am primit aprobare de la conducerea Postului CROMTEL TV Rădăuţi de a realiza un reportaj la Şcoala Codru. L-am luat pe Sorin Simota, director de imagine la acest post de televiziune, şi-am purces la drum. Aveam un rucsac burduşit de întrebări, pentru că pregătisem temeinic interviul cu acest învăţător. Îmi propusesem să-l „bombardez“ cu un „batalion“ de întrebări. Voiam să mă conving de ce directorul şcolii, Vasile Tomăscu, primarul, oameni din sat, cu care vorbisem, se exprimă aşa de frumos despre acest om. Vizitasem satul Codru în primăvara anului trecut, aşa c-am nimerit-o foarte repede şi-am rămas uimit de schimbările petrecute în exteriorul ei.
De cum am ajuns în apropierea şcolii, am observat vânzoleală în curte, precum şi un buz, care, probabil, adusese şi alţi copii. Era maşina liceului.
Odată intrat în şcoală, am observat sala de clasă plină, iar în sala alăturată o echipă de jocuri populare repeta un joc. M-am dumirit despre ce-i vorba după ce-am stat de vorbă cu domnul Traian Seserman şi cu doamna Lidia-Loredana, distinsa lui soţie, tot cadru didactic. Şi discuţia a decurs normal. Întrebări multe, scurte, dar răspunsurile au fost ample. Am aflat foarte multe lucruri din viaţa domnului Seserman şi a elevilor şcolii pe care-o conduce. Am admiraţie mare faţă de căjvănari. Dar să-i dăm cuvântul domnului Seserman:
„Aici am găsit un loc binecuvântat de Dumnezeu în care mă pot împlini. Aici pot picta într-o mare linişte. Am un avantaj foarte mare faţă de ceilalţi căjvănari: aici vin întâi păsările călătoare, aici culeg primele urzici, aici admir frumuseţile naturii şi fântâna lui Coroi, aici trăim în linişte eu şi familia mea. Aici sunt frate cu râul şi cu ramul. Pentru nimic în lume n-aş părăsi aceste meleaguri. Am avut diferite căutări, nu m-am înţeles pe mine, dar aici găsesc răspuns la toate şi mă regăsesc. Aici stau permanent la dispoziţia copiilor, fără să ţin cont de orele pregătite cu ei în afara programului şcolar. Zilele de sâmbătă şi duminică le închin tot copiilor. Este o plăcere să-i vezi cum lucrează, câtă pasiune pun în realizarea icoanelor sau a măştilor folclorice! Atunci cum să nu te pui la dispoziţia lor? Nu contează ora la care vine un copil cu o problemă la mine, că nu-i iese un desen sau nu reuşeşte să finiseze o mască. Realizez cu ei trei lucruri: icoane pe lemn şi scoarţă de copac, măşti folclorice şi închistresc ouă. Nu pot să-i uit pe toţi profesorii care m-au îndrumat în această profesie, de la profesorii din ciclul primar, gimnazial, de la liceul de artă, de la şcoala populară de artă şi de la facultate. Eu sunt acum profesor pentru ciclul primar. Cu copiii pe care i-am îndrumat în pictură şi cu realizările lor am fost la diferite concursuri, de unde ne-am întors cu premii multe. Cum să-i uit pe cei care s-au străduit să realizeze icoanele sau măştile respective? Cum să nu-i iubesc pe părinţii copiilor care au asigurat condiţii bune acestora? Am urmat şi cursuri de restaurare, realizând apoi lucrări importante la diferite biserici, printre care şi biserica din Rădăşeni sau cea din Todireşti. Munca mea se regăseşte pe holurile şcolilor în care am lucrat, în diferite panouri şi planşe. În viaţa mea mă ghidez după proverbul chinezesc care spune că dacă vrei să-ţi faci planuri pentru un an cultivă un ogor de orez, dacă vrei să-ţi faci planuri pe mai mulţi ani, sădeşte copaci şi dacă vrei să-ţi faci planuri pentru o viaţă, educă oameni. M-am apucat de pictat pe scoarţă de copac din întâmplare. Am compătimit pădurea din această parte de sat, unde a fost cu secole în urmă un codru mare, când a fost tăiată nemilos de om, şi m-am gândit să folosesc măcar scoarţa rezultată de la copacii tăiaţi. Căjvănarii sunt mari iubitori de măşti folclorice, dovadă şi ce veţi vedea astăzi, şi-am căutat să le cultiv pasiunea şi dragostea. Măştile le facem din resturi textile. La mine copiii lucrează jucându-se. Acest lucru este foarte important pentru activitatea unui cadru didactic. Copilul nu trebuie să se simtă constrâns să facă ceva. Aşa va lucra cu mai multă dragoste. Ce mulţumire mai mare poate fi pentru un cadru didactic decât aceea când îi bat la uşă foşti elevi, care-i cer sfaturi pentru ceva sau îi urmează pasiunea. Aşa sunt Irina, o pasionată pentru pictură, acum învăţătoare de elită, sau Vasilică, care curând se va însura, dar vine pe la noi pentru a primi sfaturi pentru realizarea unor icoane. Ei şi nu numai ei au reprezentat Cajvana la diferite concursuri naţionale, cum a fost şi cazul prezentării la concursul «Peştişorul de aur» de la Tulcea. Acolo ne-am prezentat şi cu membrii formaţiei de jocuri populare cu măşti, unde-am cucerit inimile spectatorilor şi… trofeul festivalului. N-am forţat copiii să vină la cercul meu. De aceea nu am nici catalog, nici orele de pictură nu sunt trecute în norma mea didactică. Cu ei lucrez permanent. Dacă se-ntâmplă să lipsesc eu de acasă şi vin copii, am mare nădejde în soţia mea şi fetele mele, care sunt pasionate şi ele de pictură şi se ocupă de copii.“
Ce părere aveţi despre o asemenea declaraţie?
Domnul Seserman este un adevărat Ion Creangă atunci când începe să-ţi povestească. Dac-ai fi închis ochii când povestea el, ai fi crezut că te afli la gura sobei, în plină iarnă, şi-un moş sfătos îţi deapănă poveşti. Superb! Aş fi stat să-l ascult mai mult, pentru că de la un moment dat a deschis robinetul mărturisirilor la maximum şi-aşa nicio întrebare pusă de mine n-a rămas fără răspuns. De aceea, domnul Seserman s-a constituit într-o mare surpriză pentru mine. În timpul în care răspundea la întrebări şi era filmat, ceilalţi copii erau supravegheaţi de doamna Seserman, îmbrăcată într-un frumos costum naţional local. Nu erau numai supravegheaţi, ci şi îndrumaţi cum să lucreze, pentru că fetiţele au cusut cu bumbac sau cu mărgele (!!), iar băieţii au confecţionat măşti sub atenta supraveghere a elevilor mai mari, care veniseră şi ei cu un scop.
Toate cele relatate s-au constituit în surprize pentru mine, dar acestea nu s-au terminat. Am fost invitaţi în sala alăturată, unde se auzeau strigături. Echipa de jocuri bărbăteşti cu măşti a liceului tehnologic din Cajvana încinsese un joc popular local, „Şchioapa“, urmat de „Cureaua“ şi de „Arcanul“. Jucătorii erau îmbrăcaţi în costumele populare locale, predominând culoarea albă, încălţaţi cu opinci, având bundiţe albe pe trup. Arătau, aşa cum afirmase cineva care i-a văzut în Italia, precum dacii coborâţi de pe Columna lui Traian.
Cum am intrat în sală, am cunoscut că echipa este instruită de un fost component al echipei de jocuri populare a ansamblului profesionist „C. Porumbescu“, profesorul Iulian Ciotu, director adjunct al liceului tehnologic. Şi-aici au răsunat aplauze generoase, pentru că, pe lângă copii, veniseră destui părinţi din cătunul Codru; doar evoluau şi copiii lor.
Dar surprizele nu s-au încheiat aici. Cele două fete ale familiei Seserman, Diana-Anastasia şi Camelia-Teodora, au interpretat colinde de Crăciun, în care au arătat bucuria oamenilor la vestirea naşterii lui Iisus Hristos. Glasurile lor cristaline au impus o linişte de catedrală. Se cunoştea că au vocile cultivate. Evoluţia lor a avut loc în faţa unui brad foarte frumos ornat, ca pe vremuri. Pe crengile lui tronau mere dolofane, nuci, vată şi hârtie creponată, iar în celălalt capăt al clasei era pregătit un alt pom de Crăciun, ornat ca-n zilele noastre. Un alt tablou superb!
Oare se putea să lipsească Moş Crăciun? În niciun caz. La un semn al doamnei Seserman, pe uşa clasei a intrat Moşul, cu un sac mare în spate, plin de cadouri, respectiv colăcei, pe care i-a dăruit tuturor participanţilor. Iar în urma lui veneau elevi de liceu, care-au împărţit tuturor pungi cu dulciuri. În fiecare pungă s-au găsit douăsprezece sortimente (!!!). Generos Moş!
N-am reuşit, în primă instanţă, să aflu numele sponsorului sau al sponsorilor. Declaraţia doamnei Seserman a fost că respectivii au sponsorizat… anonim. Dar eu sunt perseverent. Şi-aşa am aflat de la participanţi că sponsori au fost SC „Mitrofan“ SRL şi Toader şi Paraschiva Chindriş, precum şi părinţii copiilor şi familia învăţătorului. Era imposibil ca produsele respective să fie sponsorizate de o singură societate sau familie.
La invitaţia gazdelor, am încins o horă mare în curtea şcolii, cel mai abitir jucând membrii formaţiei de jocuri populare cu măşti. Tot acolo ne-am şi fotografiat toţi, ca să ne rămână amintiri. După aceea ne-am luat rămas-bun de la gazde, de la copii, de la părinţi şi de la autorităţile comunale prezente şi-am plecat spre casă, păstrând în suflete amintiri superbe. Chiar Sorin mi-a spus pe drum că a făcut o filmare pe cinste. De-abia aşteaptă să monteze filmul şi să-l prezinte pe postul de televiziune. Iar eu m-am gândit că proverbul „Omul cinsteşte locul“ li se potriveşte de minune învăţătorului Seserman, soţiei şi fetelor sale. Sunt adevăraţi ambasadori ai culturii şi învăţământului românesc. Ce bine-ar fi dacă peste tot s-ar munci aşa!
Fiţi binecuvântaţi, apostoli ai învăţământului!
Text şi foto: prof. Gh. Dolinski