„Refuz să cred acest lucru“, zice domnul ministru Sorin Cîmpeanu, interpelat pornind de la semnalarea unor părinți că li se cere să aducă de-acasă hârtie igienică la grădiniță.
Cine aude, cine citește refuzul ăsta și are o tangență cu școala mai mult decât în calitate de telespectator are tot dreptul să refuze să creadă, la rândul lui, că o cerință de felul acesteia către părinți este așa de necrezută; și tocmai de către ministru!
Cerința de aducerea de-acasă face parte din reflexele și din aerul școlii noastre dintotdeauna; mai ales la început de an școlar. Se cer de adus lucruri uzuale și bani. Știindu-se că legea nu permite ca cererea să vină de la cadre didactice și că, în același timp, aceeași lege, prevede ca permisă cererea de aducere de-acasă dacă este inițată dinspre părinți, atunci, cererea școlii de aducere de-acasă face un ocol pe la părinți. Ba, la nivelul părinților s-a dezvoltat, s-a tocit un anume spirit de ințiativă (zel? resemnare? obediență?), în general, cu exponenți, așa că cererea chiar nu mai vine dinspre unitatea de învățământ, ci le aparține părinților în toată regula. Se scriu și chitanțe. A devenit desuet teatrul ad-hoc de pe la ședințe cu părinți, când Doamna ieșea din clasă, ca „să nu se bage“, să-i lase pe părinți să hotărască, la fel a devenit și ce zicea Domn-director, de felul „le-am zis, voi hotărâți“, când cererea, aducerea, colectarea a câte ceva socotit trebuincios era indicat să fie ca și cum ar veni de la elevi.
În prezent, ca la orice început de an școlar, se știe din tradiție, din inerție și din dorințe sugerate care sunt nevoile; între ele, hârtie igienică. În vânzoleala cotidiană a străzii, a metroului etc., nu e nevoie de căutat, nici de tras cu urechea, ci de prindere din mers a unor frânturi de dialoguri despre mămici contactate, rămase de contactat, trecute pe listă, despre cu cine „mai am de vorbit“, despre cine „a zis c-aduce mâine“.
E drept că, imediat în prelungirea refuzului de a crede ce aude, domnul ministru admite că „există o dorință a părinților să contribuie în interesul propriilor copii la îmbunătățirea condițiilor într-o grădiniță sau într-o școală, ceea ce este cu totul altceva“ și accentuează, cum a devenit tradiție de când cu legile educației în dezbatere, că lucrurile vor fi „corect reglate și echilibrate“ odată ce va ieși legea.
Reglementarea în sensul că este interzisă cererea de bani și obiecte de către unitățile de învățământ de la părinți face parte dintre acele prevederi ale legislației acum în proiect date ca noutăți, când ele, de fapt, sunt luate din reglementări existente. Mai mult, interdicția de a cere bani și obiecte de la părinți este reluată periodic, de ani buni, transcrisă de la un act normative la altul și, pe deasupra, repetată ferm de mai mulți miniștri în succesiunea lor.
Domnul ministru are dreptate că „nu trebuie să dăm dovadă de ipocrizie“, dar atunci, nu e mai bine ca la început de an școlar sau, poate și mai bine, încă de la sfârșitul anului precedent ori de la venirea copiilor la început de ciclu, să se așeze la un loc părțile între care acum cică e pusă interdicție de cerere și ofertă explicite – unitate de învățământ și părinți – și să se socotească necesarul și posibilitățile?
