În volumul Opere XV Fragmentarium, Addenda, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, volum apărut la Editura Academiei Române în anul 1993, este un subcapitol intitulat „Ştiinţele naturale”. În secţiunea Fragmentarium, coordonată de academicianul Dimitrie Vatamaniuc, sunt cuprinse şi multe cunoştinţe şi interpretări din domeniul biologiei, ceea ce confirmă caracterul universal şi geniul Poetului Naţional. Natura cu toate componentele florei şi faunei constituie decoruri, personaje sau motive de admiraţie în opera lui Mihai Eminescu. Bunăoară, flori alese precum „floarea albastră”, trandafirii/rozele, narcisele, crinii, iasomia, nuferii etc. sau teii, salcâmii, merii şi cireşii, falnicii stejari, plopi, brazi şi fagi sunt fiinţe vegetale prezente în poeziile „Povestea codrului”, „Freamăt de codru”, „Revedere”, „La mijloc de codru…”. Şi fauna este prezentă în scrierile lui Eminescu: cucul, mierla, pitpalacul, turturica, vulturul, cerbul, căprioara, iepurele, dar şi mulţimea speciilor de insecte. Eminescu a surprins corelaţia bioecologică dintre plante, animale şi oameni: „Pământul n-ar fi putut deveni lăcaşul Omului, dacă pe suprafaţa lui nu ar exista plante ce efectuează biosinteza substanţelor organice din cele minerale”. Procesul biochimic fundamental din natură este reprezentat de fotosinteză sau asimilaţia carbonului, pe care Eminescu l-a definit într-un mod original: …„Organismul e o transpunere a lucrării efectuate de pământ şi soare, care se transformă în lucrare a plantelor, iar mai târziu în una organică superioară. Este deci o convertire a lucrului mecanic în unul chimic-mecanic, care se arată la rându-i apt să efectueze lucru pur mecanic…” Această lucrare efectuată „de pământ şi soare” este un fenomen natural cu rol de adevărată punte de legătură între cele două lumi: lunea materiei fără viaţă (abiotică) şi lumea vie (biotică). Fotosinteza ca proces biochimic face ca însemnate rezerve de dioxid de carbon, apă şi săruri minerale împreună cu energia luminii să fie transformate în substanţe organice. Substanţele anorganice din sol şi dioxidul de carbon din aerul atmosferic ajung în cloroplastele celulelor din frunze, structuri de mare complexitate, unde cu participarea energiei luminii are loc un fenomen natural de proporţii cosmice. Rezultatul acestui proces devine sursă de hrană pentru creşterea şi înmulţirea organismelor vii. Şi tot deosebit de importantă este fotosinteza prin consumul de dioxid de carbon şi eliberarea de oxigen în aerul atmosferic, condiţie a existenţei vieţii. Eminescu scrie despre acest proces: …„Fiecare lucru are măsura sa proprie”, măsura acestui proces se exprimă în întreţinerea vieţii pe Terra. Şi tot în aceste însemnări găsim deosebirea pe care o face Mihai Eminescu între organismul vegetal şi organismul animal: …„deci planta mănâncă lucru anorganic, omul produce anorganic”…
O altă problemă a biologiei priveşte originea şi evoluţia omului. „…Că omul în originea lui este ierbivor ar trebui s-o dovedească întrebuinţarea focului şi bucătăria. El nu mănâncă animale vii. Substanţele animalice trebuiesc la o stare mai primitivă, mai puţin organic de cum ele se iau de la animal de-a dreptul”. Se ştie că alimentaţia cu „substanţe animalice” produce în organism mai multă energie. De asemenea, digestia şi asimilaţia produselor vegetale presupun un timp mai îndelungat, iar cantitatea de energie eliberată, la dispoziţia organismului, este mai mică. La începuturi, omul era mai aproape de natură. Latura fiziologică şi caracteristica anatomică a acestui proces sunt surprinse riguros în textul despre… „postul în ţările calde, în care soarele se-nsărcinează însuşi cu misiunea de a-ţi fierbe sângele. În ţările reci el produce o eternă tihnire şi lipsă de energie. Întreg procesul vital e mai lung la asimilarea mâncării vegetale – de aceea ierbivorele au şi maţele mai lungi: e ca un ceasornic care, pentru a înconjura cu arătătorul tabla lui de 12 ore, i-ar trebui 16 ceasuri pentru aceasta”. Din acest text înţelegem problemele de metabolism întemeiat pe aport alimentar erbivor şi, respectiv, carnivor şi care are drept finalitate producerea energiei. Privitor la adaptarea la mediul natural şi social Eminescu a scris: „Stejarul nu creşte pretutindenea, buruienile în tot locul şi… Stejarul oricât de mic ar fi la început, un vlăstar răsărit din pământ, are acelaşi caracter, aceeaşi formă ca uriaşul secular care a dat naştere unui codru de stejari…” Eminescu face o frumoasă comparaţie între o fiinţă şi un râu curgător: „…fiinţele privite în sine sunt asemenea unui râu curgător”… întrucât viaţa se exprimă „într-un pelerinagiu din fiinţă-n fiinţă”… Prin aceste exprimări Eminescu ne demonstrează cum înţelege el trecerea de la părinţi la copii, de la bunici la nepoţi, de la o generaţie la alta, într-o succesiune neîntreruptă. Şi aşa sute şi sute de generaţii urmează una după alta, în firescul şi complexitatea lor. De aici şi concluzia: „…prin urmare, esenţa fiinţelor este forma, esenţa vieţii trecerea, mişcarea materiei prin ele…”
Mişcare înseamnă, prin urmare, succesiunea generaţiilor în acel frumos ciclu: bunic-tată-fiu. În viziunea lui Eminescu, „viaţa e germenul morţii”. Iată că în textul următor explicaţiile sunt dezvoltate: „Fiecare formă trebuie să degenereze, devine incompatibilă cu timpul, ba chiar în aparenţa formei, în mijlocul curentului vieţii sale, putem observa germenii morţii sale, tocmai cum ştim că chiar în copilul inocent, fiecare pulsaţiune e un pas spre dezvoltare, dar şi unul spre mormânt. Viaţa e germenul morţii – moartea germenul vieţii”. Cu toată duritatea exprimării, adevărul rămâne nestânjenit şi pare o translare a versului eminescian din Luceafărul: „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte”.
În viziunea poetului, viaţa este „o sumă de puteri, c-o singură direcţie de mişcare, împărţită printr-un timp care creşte-n infinit”…, iar „Orice om reprezintă o putere şi o direcţie de mişcare”. Interesante sunt concluziile poetului privind sursa de energie din organism, unitatea funcţională a organismului şi aspectele de bază din fiinţa omenească. Bunăoară, căldura organismului uman provine din alimente ca urmare a proceselor de metabolism, procese numite prin cuvintele „ardere” şi „combustiune”… „Materialele organice din corp nu ard, se-nţelege nu ard complet, ci până la un oarecare grad de combustiune egal cu căldura şi puterea mecanică ce-o produce… Căldura aceasta e în fiecare moment – ca rezultantă – egală cu temperatura noastră constantă, adică cu 36 grade C”… Organismul nu este şi nu poate fi izolat de mediul de viaţă – mediul biotic şi abiotic –, ci reprezintă o componentă esenţială a ecosistemelor naturale. Eminescu subliniază că procesele de interiorizare a lumii exterioare omului se face prin receptori specifici, respectiv organele de simţ. Este atent menţionată specificitatea acestor procese de interiorizare: …„Simţurile sunt menite să măsoare, să specifice stimuli reali. Construcţia oricărui organ sensorial, unitatea diversităţii unor astfel de organe concordă cu construcţia lumii. Pentru fiecare simţ avem, pe fiecare tărâm al naturii, ceva specific”…
În viaţa oamenilor intervin mulţi factori, multe relaţii complexe şi circumstanţe neaşteptate. Cele mai importante relaţii sunt determinate de deosebirile dintre oameni, comunităţi şi popoare. „…Marea n-ar face valuri şi n-ar face absolut nicio mişcare – scrie Eminescu –, ci apa ei ar putrezi şi ar băhni dacă temperatura ei ar fi pretutindeni egală: omenirea ar putrezi în corupţie, speculă şi pornocraţie” dacă n-ar exista deosebiri de vârstă, preocupări, mediu de viaţă şi mai cu seamă deosebiri de cultură. În zona relaţiilor se află şi comunicarea, iar organizarea în familie, în viaţa economică, în comunitatea locală şi în societatea românească este asigurată dintotdeauna de mijloacele de comunicare.
Petru Bejinariu