Aniversarea zilei de naștere a lui Mihai Eminescu anual la 15 ianuarie constituie mereu și mereu un prilej excelent de a cinsti rolul și locul lui Mihai Eminescu în cultura românească. Tudor Vianu a spus cândva că: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci“. Iar Petre Țuțea a întrevăzut în Eminescu românul absolut, adică cel care reunește întru sine trăsăturile și valorile fundamentale ale po­­porului român. La același statut s-a referit și istoricul ­Lucian Boia când a redactat și publicat în 2015 lucrarea Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit.

Poet, prozator, jurnalist, Eminescu este autorul unei opere ce se revendică de un romantism literar relativ întâr­ziat și în care Luceafărul poeziei românești a recuperat dragostea pentru trecut și pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să îi dedice un templu al voievozilor ro­mâni, dar și melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură. În același timp, opera eminesciană constituie dovada receptării ideilor dezvoltate de marile sisteme filozofice de la Platon la Kant în cultura românească.

***

Eminescu a trăit o viață agitată, în care s-a produs, în mod practic, o aglomerare de cicluri de formate din avânturi, hrănite de visuri și crize, consecință a șocului cu realitatea epocii. Personalitatea lui Mihai Eminescu poate fi excelent dedusă pe baza descrierii realizate de către Ion Luca Caragiale: „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă…“.

În planul concepției sale politice și economice, Eminescu s-a manifestat ca un spirit conservator. Cu precădere în articolele de presă pe care le-a redactat – majoritatea de o excelentă calitate jurnalistică, Eminescu a emis reflecții profunde cu referire la formarea și evoluția po­­porului român.

Astfel, pentru marele poet evoluția evenimentelor istorice reprezenta un proces permanent. Prin aceasta, Eminescu și-a alcătuit o concepție proprie asupra evoluției istoriei poporului ro­­mân. Viziunea sa, impregnată de spiritul romantic specific secolului al XIX-lea, a cuprins atuurile trecutului și realizările prezentului epocii contemporane lui.

Eminescu a fost de părere că fiecare epocă istorică a cuprins unele principii generale. Pentru Eminescu, secolele al XII-lea – al XIII-lea au coincis cu „Epoca de naștere și formațiune“ a statelor medievale românești, secolele al XIV-lea – al XV-lea au reprezentat „Epoca eroică“ a neamului românesc, secolele al XVI-lea – al XVII-lea au fost „Epoca literară“, iar secolele al XVII-lea – al XIX-lea, „Epoca de decădere“.

În privința etnogenezei poporului român, Eminescu a susținut deschis continuitatea și originea latină a românilor, despre care a scris că erau „romanii răsăriteni“. Criticând teoria roessleriană, Eminescu a consemnat logic: „Deci dacă 300 de ani după Aurelian erau coloniști romani în Dacia traiană, pentru care se scriseseră edicte […] de ce n-ar fi fost și după trei secole după Justinian?“.

Eminescu a cunoscut principalele etape ale istoriei românești și a insistat asupra momentelor de referință, la care au făcut referire unele dintre realizările sale literare. Marele poet a fost de părere că investigarea trecutului, pe care l-a întrevăzut nu doar ca o înșiruire de fapte și date, ci ca o lume supusă unei viziuni științifice, presupune un plan al cercetării și rigoare și bine elaborat: „Istoricul se va atașa de o idee și această idee el o va urma de la originea sa până la ultimul termin al dezvoltării sale“.

Eminescu considera că în vremea domniei sultanului Mahomed al II-lea „românii erau în culmea epocii lor ­eroice“. Atunci, Mahomed a luat contact cu neamul românesc prin intermediul Munților Carpați. Concomitent, în scrierile sale Horea era arătat ca un titan, Andrei Mureșan era prezentat ca un poet orfic, Bălcescu și adunările populare de la Câmpia Libertății de la Blaj din 1848 au reprezentat momente înălțătoare. Și exemplele pot continua, fie și dacă ne-am mai referi doar și la Nicolae Bălcescu, a cărui operă Istoria românilor supt Mihai-Vodă Viteazul era lăudată în articolele semnate de Eminescu.

Multe dintre ideile eminesciene vizând istoria au transpărut din articolele sale de presă, în care a făcut și o excelentă pledoarie pentru educație civică, publicate în ziarul Timpul, aparținând Partidului Conservator, unde între 1880 și 1881 a îndeplinit și funcția de redactor-șef. Uneori, în articolele sale poetul a folosit un limbaj dur, chiar cu accente de injurii. Aceasta deoarece Eminescu și-a dorit să acționeze precum un „chirurg“, care extirpă „putrejunea bubei noastre naționale“, pentru a asigura însănătoșirea „corpului statului“. În același timp, poetul a fost de părere că obiectivul fundamental al statului era păstrarea naționalității și întărirea statului național.

Eminescu a subliniat faptul că „misiunea noastră ca popor latin de confesie ortodoxă“ este de a face legătura dintre Occident și Orient. În luna decembrie 1877 el a criticat dur guvernul condus de I.C. Brătianu și modul în care România s-a angajat în Războiul pentru Independență (1877-1878), mai ales pentru faptul că a intrat în conflict de partea Rusiei, fără să ceară nicio garanție în scris. Ulterior, în unele articole Eminescu a susținut dreptul istoric al României asupra Dobrogei.

de Mihai MANEA – Inspector ISMMB, Președinte APIR-CLIO