Între romanticii europeni, M. Eminescu ține, prin vremea, spațiul și viziunea despre  lumea pe care le reprezintă, un loc proeminent, un loc aparte.

Miez de ianuarie 2019 alunecând miraculos peste noaptea rotirii zodiilor, îmbrățișat de dansul șăgalnic al fulgilor de nea sărutându-i urmele pașilor pe aleea plopilor fără soț ne amintește de Poetul nepereche al neamului  românesc. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurătate simbolică.

Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al versului românesc, cel mai frumos cântec al inimii, pentru că el  ne-a învățat ,,că nu noi suntem stăpânii limbii, ci ea e stăpâna noastră“.

 Prințul cu ,,ochi negri și cuminți“ și-a clădit inegalabil mitul propriei identități plămădit din lumina și parfumul florilor de tei viscolindu-i sufletul însetat de Absolut. Poezia  este sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul eului.

Șoapta ,,codrului bătut de gânduri“ care ne îndeamnă să rămânem călători însetați către ,,steaua singurătății“, Luceafărul, scăldată în al său curcubeu cu atâtea profunzimi peste vestmântul cugetării românești, mângâiat de astrul nopții și legănat de Carul mare…

În singurătatea aleilor ninse asemenea unui diamant, ea, Iubirea, o piatră prețioasă netezită de dor, ne poartă atent spre zări albastre inundate cu lumină de mugur. Eminescu dăinuie pe rugul iubirii, o iubire de păsări albe care străbat neostenite eternitatea și se întâlnesc din zbor în dreptul unui astru. De pe tulpina firavă a zilei în mătasea aprinsă a zorilor în 15 ianuarie 1850 s-a născut M. Eminescu. Cel mai tulburător cântec de iubire ,,în metru antic“, asociere neobișnuită dintre complexitatea  unei dantele și subtil sperând în Iluzia fericirii, Poetul ne-a dăruit ,,Luceafărul“, fiind monumentul cel mai reprezentativ al puterii de creație al poporului nostru în ordinea spirituală.

Miracolul mugurilor hașurat discret pe marginile  Luceafărului nu și-a găsit încă toate conotațiile  existente.

La Eminescu, iubirea se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental care  luminează și tulbură  deodată, care hotărăște  și împlinește  destinul ființei umane. Lirica eminesciană învăluită de lumina stelei polare ne-a învățat sunetul dorului. Perioada de plenitudine, de exuberanță a sentimentului iubirii care transfigurează lumea durează până spre anii 1876-1877 și se regăsește îndeosebi în poezii antume cum ar fi : ,,O călărire în zori“, ,,Făt-Frumos din tei“, ,,Floare albastră“, ,,Crăiasa din povești“, ,,Povestea codrului“, ,,Povestea  teiului“, ,,Lacul“, ,,Dorința“, ,,Lasă-ți lumea…“, ,,Călin (file din poveste) “, ,,O, rămâi“, ,,Și dacă…“, ,,Seara pe deal“ etc. Iubirea și natura se întrețes intim până ajung să se determine una pe alta și să se contopească în lumina creației divine. Corzile  iubirii incrustate într-un regat de sentimente constituie un cadru firesc în care-și poate afirma patosul vieții și aspirațiile personalității sale.

Simfonia tăcerii conjugate cu albul zăpezii rupe barierele de griuri ale prezentului de o anxietate kierkegaardiană  și ne poartă prin noiane dantelate de ger unde blânda sonorizare a cornului se împletește cu corul heruvimilor: ,,Blându-i sunet se împarte/Peste văi împrăștiet,/Mai încet, tot mai încet,/Mai departe… mai departe…“

Din  drumul nostru imperios de anevoios îi închinăm o flacără aprinsă aici pe pământ la o răscruce de drumuri într-o candelă albastră… Culoarea de safir și de ametist desprinsă din reveriile Poetului pe care-l pomenim ne șoptește la poarta conștiinței noastre că trebuie să-l iubim și să-l respectăm pe acest geniu al identității  noastre. Avem o datorie morală! Prin  valoarea intrinsecă, creația eminesciană este nemuritoare. Eminescu nu trebuie să rămână un mit al trecutului pentru generațiile de astăzi. Receptarea operei conturează o problemă de maturitate afectivă și spirituală atât profesorului care o transmite, cât și elevului care încearcă s-o asimileze, aprofundeze chiar. Eminescu este singurul nostru poet național. Din pacea lui nemărginită și eternă, sufletul Poetului veghează perseverent pe o coloană a infinitului construită dintr-un cristal multicolor, oglindindu-se  cu accentuată tristețe într-o scară a valorilor mutilată, unde mediocritatea hâdă concurează cu banalitatea spirituală care se hlizește după fiecare colț.

Vântul  iernii cuibărit într-un viitor răstignit ocrotește povești de iubire însăilate în stropi de veșnicie printre fărâme de secunde în murmurul inimii. În murmurul inimii românești.

Prof. Diana GLÜCK, Școala Gimnazială Giera, județul Timiș