Prof. univ. dr. Angela BOTEZ
Mihai Eminescu, pe care îl numim și noi, după Constantin Noica, „omul deplin al culturii românești“, a fost printre cei mai semnificativi gânditori ai ei. Eminescu este printre puţinii români pe care-i citeşte chiar şi Emil Cioran, în cheie superlativă, considerând că a dat un rost seminţiei noastre: „Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Niciunul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă pentru noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esențial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi față de geniul lui și față de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.
Vom începe cu definiţia dată de Eminescu filosofiei şi cu înalta sa preţuire pentru cei ce se ocupă de meditaţia filosofică preluând un fragment mai lung din Mihai Eminescu – Lecturi kantiene, de Constantin Noica.
Eminescu notează: „Filosofia este aşezarea fiinţei lumii în noţiuni, spre a căror stabilire judecata nu se serveşte de altă autoritate decât de a sa proprie, prin asta este înlăturată însă orice captatio benevolentiae, fie ea cât de fină. Nu este maniera filosofiei de a afla pe Dumnezeul ştiinţei, nici raportul dintre ştiinţele exacte, nici nemurirea sufletului, nici principiile moralei. Judecata face cu toate acestea tabula rasa, ele sunt pentru ea probleme a căror natură şi îndreptăţire le cercetează, fără a se preocupa câtuşi de puţin de rezultatele la cari va ajunge. De aceea orice idee preconcepută trebuie înlăturată mai dinainte. De aceea vom şi observa la orice cugetător serios metodul genetic. Maxima cutare sau forma cutare nu are pentru el o valoare absolută, ci urmând legea fundamentală a minţii sale, că orice efect trebuie să aibă o cauză şi orice formă în timpul a trebuie să fi fost precedată de-o altă în timpul b, c, d… n ş.a.m.d., el caută a vedea cum s-a născut formă din formă, cugetare din cugetare, maximă din maximă.
Prin urmare, filosoful nu susţine numai simplicitare sau absolute, ci totdeauna relative (…), κατα. Rămâne acuma să vorbim despre obiectul metafizicei, spune Eminescu. Există metafizică? Până acuma încă nu. Căci dacă ar exista, atunci ar fi o ştiinţă bine hotărâtă, care n-ar avea nici nevoie de apărători, nici frică de contrari, precum nu are fizica nevoie de a i se arăta evidenta importanţă, nici frica de vreun caraghios, care ar voi s-o nege (…). Pe lângă aceea metafizicii cei mai însemnaţi ai evului nou, Kant şi Schopenhauer sunt uniţi în părerea că creierul omului nu e făcut pentru chestiuni metafizice. Ea nu va ieşi niciodată din stadiul încercării şi, asemenea pietrei filosofale, ea va da naştere la teorii roditoare pe alte terenuri, nu pe acela al metafizicei chiar. Căci din căutarea misticei pietre filosofale s-au născut chemia, din criticismul lui Kant, eliberarea minţii de sub dogmele unilaterale ale religiei, pe de o parte, ale materialismului brutal pe de alta, dar rezultate pozitive despre «fiinţa lumei sau lucrul în sine» nu conţine nici filosoful cel mai adânc. Simţurile omului nu sunt făcute decât pentru calităţile lucrurilor, adică viind în atingere mediată sau imediată c-un obiect într-un mod hotărât lasă cu totul nedeslegată chestiunea dacă acele calităţi sunt inherente lucrurilor. Căci simţurile produc fiecare din ele o serie de fenomene oricare ar fi impulsul. față de orice atingere ochiul produce numai fenomene de lumină (culori), urechea numai sunete, gustul numai gust, pipăitul numai pipăit, mirosul numai miroase. Limba atinsă de un curent electric simte acru, ochiul frecat simplu cu mâna produce culori, urechea lovită începe a ţiui. Lumea pe dinafară dă graniţele, simbolurile dau o formă produsă de ele, care nu îndreptăţesc la nicio judecată asupra graniţelor. E evident dar că neputând omul percepe decât cu propriile sale mijloace el va rămâne înlăuntrul murilor lui şi niciodată n-a intrat în fiinţa lucrurilor. Cât despre creier, el mai are funcţia de a pricepe relaţii de timp, spaţiu şi cauzalitate, va să zică iarăşi ceva relativ. De aceea, nu-şi va putea închipui niciun timp absolut, niciun spaţiu absolut, nicio cauzalitate absolută – toate acestea vor forma înlăuntrul minţii un lanţ, neajuns la niciun capăt, care se sustrage oricărei fixări absolute. Iată, dar, că metafizica nu e făcută pentru capetele de rând. Ea se restrânge la câteva încercări geniale, pe care cei mai mulţi, dar îndeosebi profesorii de filosofie, nici nu sunt în stare de a le pricepe, susţine Eminescu. Astfel, această tendinţă, cea mai nobilă, dar şi cea mai rară a spiritului omenesc, intră pe calea şarlatanismului comun. Profesată pentru o leafă oarecare de oameni cari nu sunt nici în stare de a-i pricepe obiectul, organizarea socială o cheamă în ajutorul teologiei, încât, ca slujnică fără autoritate a bisericei şi cea mai fără de nicio treabă dintru a sfinţeniei sale, ea încearcă a dicta ştiinţelor exacte, care n-au nicio nevoie de ea, sau a apăra biserica în calitate de linguşitoare, pe care aceea o suferă fără a o aproba“.
„Nouă ni se pare, spune Eminescu, că un profesor onest, în sensul ştiinţific al cuvântului, ar trebui să facă cu elevii săi cel mult exegesa scrierilor recunoscute de bune ale Antichităţii şi a vreunei moderne, să se abţină de la crearea de teorii ieftine, când nu este în stare a ajunge spiritele adânce pe acest teren, căci lucruri pozitive şi aşa nu are de predat. Pentru această treabă se potriveşte însă mai bine un filolog, care să cunoască bine sanscrita (pentru himnele Vedelor), greceşte pentru filosofia greacă şi latineşte pentru filosofia Evului Mediu şi a Renaşterii. Atunci aceste teorii au cel puţin valoare istorică şi formează un curs de gimnastică a minţii, care-i fereşte pe elevi de a crede cu uşurinţă şi fără cumpăneală teoriile generale câte i se ivesc în drept, în economia politică şi în hipotezele ştiinţelor naturale. Filosofia are valoare critică, ea creşte intelectul, îl dezvaţă de la lenea cugetării şi de la încrederea prea mare în idei străine, îl deprinde a cerceta lucrurile în mod genetic şi a cumpăni fiecare cuvânt înainte de a-l aşeza într-o teorie.“
Numeroşi filosofi interbelici (Petrovici, Blaga, Vianu, Noica) s-au referit la determinaţiile pe care le-a dat Eminescu pentru naşterea acelei filosofii româneşti la care aspirăm încă şi astăzi. Preocupat de exprimarea filosofică în limba română, el este cel care a creat în mare parte limbajul filosofic modern. Început cu Dimitrie Cantemir şi Samuel Micu, demersul creator al producerii unui astfel de limbaj atinge la Eminescu un punct de maximă realizare. A fost o fericită întâmplare aceea că limba şi spiritul filosofic german s-au potrivit cu structura mentală şi emotivitatea lui Eminescu. Procedura prin care Eminescu a adus cele mai profunde realizări ale unui Kant, Schopenhauer, Hegel în gândirea şi în filosofia românească a fost în primul rând una lingvistică. Având un deosebit interes pentru domeniul filosofiei despre care spunea că nu poate fi frecventat de oricine, el a avut dorinţa de a-i apropia limba românească.
- Sanielevici scria în 1925 că romantismul lui Eminescu îmbină agnosticismul kantian cu lumea concepută ca vis şi relativitatea timpului a lui Schopenhauer cu idealismul magic al lui Novalis desprins din filosofia lui Fichte (există doar eul, spaţiul şi timpul sunt în noi), cu ironia romantică, cu idealul creştin (Novalis, Tieck), cu dedublarea lui Hoffman, cu teatru în teatru (public pe scenă, actori în sală) cu încercările de perspectivă arhitectonică, toate – observăm noi – dimensiuni prezente în textualismul şi postmodernismul contemporan.
Credem că există în opera sa exprimarea premiselor care au dus la naşterea paradigmei culturii române, a matricei stilistice a filosofiei româneşti şi nu numai a limbii moderne literare, ci şi a celei filosofice. Referirile multiple şi continue de-a lungul timpului la concepţia sa despre lume, la încercările sale metafizice şi de interpretare a filosofiei germane (Maiorescu, Xenopol, Negruzzi, dintre contemporanii lui) şi apoi Rădulescu-Motru, Petrovici, Vianu, Noica, Blaga, Mircea Eliade, Cioran, Sanielevici, Sân-Giorgiu, ne îndreptăţesc să-l situăm pe Eminescu la baza determinaţiilor spiritualităţii filosofice româneşti conturate în secolul al XX-lea. Interpretările şi atitudinea față de opera eminesciană, existente în perioada la care ne referim, sunt şi ele semnificative pentru specificul filosofiei româneşti din veacul trecut.
Prof. univ. dr. Angela BOTEZ
Prof. univ. dr. Angela BOTEZ este preşedintele Secţiei de Filosofie, Psihologie, Teologie şi Jurnalism a Academiei Oamenilor de Știinţă din România.
