B.P. Hasdeu şi A.D. Xenopol, contemporanii receptivi ai operei lui Mihai Eminescu, semnalau principala contribuţie a poetului la revoluţionarea lirismului românesc, anume introducerea reflecţiei în poezie, crearea lirismului reflexiv. Nu este vorba, aşadar, doar de revoluţionarea limbajului la nivelul formei printr-un efort de restructurare prin care urmărea „a turna în forme nouă limba veche şi-nţeleaptă“. Poetul revoluţiona structural şi profund, la nivelul formei, prin limbajul artistic, dar şi la nivelul fondului, prin dimensionarea filosofică a poeziei. Transgresarea prozaicului se produce: poetul Mihai Eminescu imprimă literaturii o dimensiune metafizică şi, prin aceasta, ridică ochii poeziei spre absolut. Niciodată, după această dată, nu se va mai putea scrie altfel, adică facil şi veleitar, căci poetul Mihai Eminescu a descoperit pentru toate generaţiile viitoare absolutul poeziei. Iar la acest absolut raportăm orice creaţie, singurul criteriu pentru a trece proba timpului.
Această dimensiune importantă a personalităţii sale explică profunzimea operei sale şi justifică receptarea sa ca miracol întâmplat literaturii române. G. Ibrăileanu a surprins cel mai bine impactul creaţiei eminesciene într-o literatură saturată de filomele, floricele, de Mariţici şi de Ionică, Ioniţică, de banal, de obtuz şi neesenţial: „Mihai Eminescu a căzut în biata noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi“. A produs, aşadar, un cutremur. Şi cum oamenii se tem de ceea ce nu înţeleg ca şi de ceea ce îi depăşeşte sau le depăşeşte posibilităţile de înţelegere, căci ignoră şi sfidează tabieturi şi obişnuinţe, cutume culturale şi lingvistice, complexând gândirea limitativă, au apărut, desigur, şi contestatarii. față de aceştia, Eminescu arbora întotdeauna, spun toţi cei care l-au cunoscut, o indiferenţă senină, pe care detractorii o luau drept aroganţă. Era doar o indiferenţă în sensul detaşării, în sens budist, îndepărtarea de lume, detaşarea fiind atributul înţeleptului, al unei mizantropii, căci geniul nu este, nu poate fi modest.
Asupra raporturilor cu lumea, cu oamenii, el medita astfel într-o însemnare: „Ca artist sau ca om de litere e bine ca persoana ta să rămâie necunoscută cititorilor tăi – şi cu cât vei fi mai cu talent, cu atâta aceasta-i mai necesar. Depărtarea face a crede că autorul cutării sau cutării scrieri interesante trebuie să fie un om foarte deosebit, în fapt, însă, oricare ar fi puterea imaginaţiei sau judecăţii tale, rămâi tot om, cu toate defectele şi slăbiciunile ce sunt legate de acest cuvânt. Dacă-i putea să guşti în taină şi necunoscut laudele acelor oameni ce i-ai putea iubi – bine, de nu, nu te arăta lor“ (Opere, XV, p. 137).
Dimensiunea reflexivă, predispoziţia către meditaţie îi este structurală şi definitorie. Eminescu face studii de filosofie nu pentru a deveni profesor, aşadar, nu pentru a rezuma sistemele metafizice ale marilor gânditori, cum îi va răspunde lui Titu Maiorescu, refuzându-l, atunci când acesta îi oferea catedra de filosofie a Universităţii din Iaşi, ci pentru a pătrunde în templul marilor idei. Nu se simţea născut pentru a fi profesor. Intuindu-şi destinul, el rămâne ceea ce ştie că este: un creator.
Fără a manifesta atitudini ireverenţioase față de dascăli (se apropiase de Ion Creangă după ce îi apreciase talentul pedagogic și talentul de povestitor), Eminescu nutrea o mefienţă faţă de spiritele sărace, lipsite de creativitate. Interesantă este, din acest punct de vedere, o reflecţie referitoare la intelectualii harnici, dar sterili, incapabili de a continua şirul ideilor altora şi intelectualul creator, cel care îşi însuşeşte ideile şi le integrează sistemului său personal de gândire, viziunii sale: „Oamenii învăţaţi, dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi cu una de ieşire. Ideile străine intră printr-o uşă, trec prin întunericul salei şi iesă pe cealaltă, indiferente, singure şi reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu păreţi de oglinzi. De-afară vin ideile într-adevăr reci şi indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc. În lumina cea mai vie ele-şi găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută – concesii şi ideile cele mari, chintesenţa vieţei sale sufleteşti, se uită la ele dacă şi cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Şi cum ies ele din această sală luminată? Multe, mai întâi inamice, ies înfrăţite, toate cunoscându-se, toate ştiind clar în ce relaţiune stau sau pot sta – şi astfel se comunică şi auditorului, şi el se simte în faţa unei lumi armonice, care-l atrage“ (Opere, XV, p. 138).
Filosofii culturii au căutat să înţeleagă şi să explice prin imponderabilele sufletului naţional, prin stil sau matrice stilistică miracolul eminescian. Tudor Vianu, Lucian Blaga, Constantin Noica,
N. Steinhardt, Mircea Eliade, Emil Cioran au lărgit aria de interpretare a personalităţii lui Mihai Eminescu pe care generaţii la rând de creatori l-au simţit ca pe un pisc absolut. Criticii literari George Călinescu, Tudor Vianu, D. Caracostea, Eugen Lovinescu, Mihai Drăgan ş.a. au încercat să demonteze mecanismul operei, să înţeleagă, descifrându-i viaţa, mecanismul miracolului. Abordând tema personalităţii poetului, D. Caracostea sublinia în Personalitatea lui Mihai Eminescu (1926): „Între biografie şi operă stă personalitatea care nu poate fi lămurită deplin decât prin controlul reciproc al amândurora. Un amănunt biografic capătă valoare istorică numai atunci când intră în geneza unei plăsmuiri. Şi pentru că din câţi factori genetici pot fi puşi în legătură cu viaţa, acela care hotărăşte este personalitatea, aici avem faptul istoric primordial, care se cuvine să fie lămurit. Aici este focarul către care converg toate amănuntele vieţii, de aici pleacă laturile unghiului care cuprinde într-o unitate largă întreaga creaţiune a poetului: concepţii, motive, limbă, stil în ce au mai individual“. Viaţă şi operă sunt reductibile la personalitatea de excepţie a geniului. Nimic nu este banal în existenţa lui Eminescu.
Viaţa lui este pentru noi toţi un destin.
În Trilogia culturii, preocupat de identificarea elementelor particulare ale spiritualităţii româneşti, acele elemente care ne dau dreptul să vorbim de o dimensiune românească a existenţei, aşa cum propunea Mircea Vulcănescu, pe fondul unor idei despre influenţe culturale şi rolul factorului etnic, Lucian Blaga insista asupra influenţelor spirituale, acele influenţe profunde care vizează fondul culturii şi nu doar formele de civilizaţie. Asupra culturii româneşti, două influenţe au fost într-adevăr importante: influenţa franceză şi cea germană, una modelatoare, alta catalitică. Din punctul de vedere al capacităţii inductive, cu înălţările şi căderile lor, cultura franceză şi cea germană reprezintă „două mari aspecte şi alcătuiri culminante ale spiritului european“. „Formula“ este aceasta: „Francezul e în toate stilurile sale mai măsurat, mai sobru, mai discret, mai «clasic» decât germanul. Germanul e în toate stilurile sale mai demăsurat, mai excesiv, mai particular, mai «romantic»…“ De aici, decurg alte particularităţi clarificate printr-un coeficient etnic: „Francezul, oricare i-ar fi tendinţele iscate de epocă, se simte îndrumat spre o spiritualitate de forme mai rotunjite, mai clare, mai stăpânite, mai discrete. Francezul tinde spre lamură transparentă, spre o cultură, care e tipică, lege diafană, un cristal, un model universal; el jertfeşte individualul de dragul măsurii, al retuşei şi al echilibrului. Germanul cultivă particularul, individualul, ceţosul şi păduraticul, şi are un orizont, care îl îndeamnă spre exces şi demăsurat în toate manifestările sale stilistice. Cultura germană are un caracter mai local, mai particularist, mai romantic, mai viu, mai puţin conformist şi mai puţin academic decât cea franceză. Francezul ca «ins» e absorbit de un tip generic. Germanul creşte lăuntric, debordând legea, umplându-şi cadrele individualităţii sale ca atare“
(L. Blaga, Trilogia culturii, ELU, 1969, p. 242). De aceea, cultura franceză îşi arogă „demnitatea unei valabilităţi universale“, considerându-se „lege şi arhetip“, un model suprem care trebuie imitat, dictând celuilalt – „Fii cum sunt eu!“ Cultura germană, deşi are „conştiinţa măreţiei sale“, îşi cunoaşte „înălţările şi căderile“, îşi intuieşte specificitatea, „caracterul local şi individualist, nu se impune neapărat ca model de imitat, îndemnându-l pe celălalt: «Fii tu însuţi!»“. Aşadar, influenţa franceză este modelatoare, influenţa germană – catalitică: „Cultura franceză e ca un maestru care cere să fie imitat; cultura germană e mai curând un dascăl care te orientează spre tine însuţi“
(op. cit., p. 243).
În cultura română, influenţa germană a generat o întoarcere spre noi înşine, spre rădăcinile fiinţei noastre naţionale, iar exemplul cel mai concludent pentru natura catalitică a influenţei germane asupra spiritualităţii româneşti este Mihai Eminescu.
Punând întrebarea „În ce consistă duhul eminescian şi sufletul românesc?“, Lucian Blaga urmărea să demonstreze acele imponderabile ale spiritului eminescian, expresie a sintezei spiritualităţii româneşti, a ceea ce el numea matrice stilistică. În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, influenţele culturale germane nu devin constitutive, ci „rămân elemente de conştiinţă suprapuse“, căci „în inconştientul lui Eminescu întrezărim prezenţa tuturor determinantelor stilistice pe care le-au descoperit în stratul duhului nostru popular“, altfel „dozate şi constelate“ din cauza „factorului personal“.
Recurgând la elemente de filosofie abisală, L. Blaga identifică în personalitatea complexă a poetului, recunoscându-şi propria viziune despre matricea stilistică, un Eminescu personal care pare a se fi identificat şi el cu un ideal subconştient, cu totul particular: anume acela de „tânăr Voievod“, „efigia secretă“ care îl „absoarbe“, îi „compensează insuficienţele“, îl „magnetizează“, îl învesteşte cu o aură sacrală.
Ideea lui Blaga este, în esenţă, aceasta: profunzimea gândirii eminesciene, singularitatea personalităţii sale, integritatea, caracterul, perceperea lui ca altceva total diferit de ceea ce a fost în cultura românească până la el se datorează altoirii pe trunchiul identităţii sale spirituale a influenţei catalitice germane care l-a determinat
să-şi întoarcă privirea asupra lui însuşi, asupra românismului său, determinându-l, totodată, să sondeze adâncimile, substraturile sufleteşti ale lui şi, prin recul, ale naţiei.
Faţă de snobismul contemporanilor, care maimu-ţăreau moda pariziană, Mihai Eminescu se pronunţa în ritmuri lirice în „Junii corupţi“, dar şi în postuma „Ai noştri tineri…“ (1876):
 
Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravatei cum se face nodul
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.
 
La ei îşi cască ochii săi norodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,
Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă.
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.
 
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc – şi-o plimbă.
 
Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.
 
Aceleaşi tare, discrepanţa dintre fond şi formă şi consecinţele dezastruoase pentru spiritul public românesc le înfiera Titu Maiorescu în studiul În contra direcţiei de azi în cultura română.
Ceea ce în poezie poate fi interpretat doar ca expresie a unei viziuni satirice din perspectiva motivului lumii pe dos, lumea ca nelumea, ca licenţă poetică sau metaforă, în alte scrieri cu puternică încărcătură reflexivă devine expresie mai directă a gândirii sale filosofic-morale tinzând către conceptualizare. Multe dintre ideile sale au cunoscut contaminarea printr-o confruntare identitară cu Hegel, Kant sau Schopenhauer, integrate, însă, unui mod românesc de a gândi raportarea la universul în care trăim.
Despre relativitatea şi caracterul subiectiv al percepţiei noastre asupra lumii în care trăim, Eminescu a meditat de multe ori, în poezie sau proză: „Lumea, gândea el, cum o vedem nu există decât în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gânsac şi câne. Privirea cânelui e inteligentă, el pricepe din lumea aceasta o porţie mult mai bună decât gânsacul; cu toate acestea amândouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item, pentru membru de la primărie – pentru Kant item“
(Opere, VII, p. 278).
Desenul lumii se conturează în funcţie de personalitate, de ideal, de aşteptări: „Lumea se reflectează în mintea noastră ca într-o oglindă şi de la forma oglinzei va atârna în mare parte aspectul acelei lumi în inteligenţa noastră“ (Opere, IX, p. 361).
Există şi o dimensiune religioasă a raportării omului la realitate, la istorie, la timp. Viaţă şi moarte sunt limitele lumii în care omului i s-a dat să vieţuiască: „Nu cer de la Dumnezeu decât să pot, c-un farmec adânc şi neştiut, să-ţi arăt toată vecinicia sufletului meu. Adeseori m-adâncesc în noaptea acestui suflet bătrân şi rece, în marea lui cea adâncă şi întinsă (…), căci alta-i lumea ce-o vezi (cu) ochii – şi-aceea tristă, şi alta-i lumea ce-o vezi în oglinda speranţei şi în visul cel frumos al trecutului – şi-aceea-i frumoasă (…), alta-i fundul cel amar al mării, alta-i faţa apei cea lucie (Opere, VIII, p. 159).
Mihai Eminescu nu rămâne mereu în centrul abstracţiunilor, nu este doar un geniu înnegurat; ca un Anteu, el se regenerează mereu în contact cu pământul ţării sale. Reflecţiile despre mediul social-politic şi cultural românesc sunt ale unui gânditor, atent şi lucid observator al mersului vremii sale. Dar meditaţiile sale nu se circumscriu unei realităţi delimitate temporal, ci au valabilitate dincolo de limitele temporale precise, dovedind-o din plin şi astăzi: „Dacă într-un mediu stricat viclenii şi poltronii înfloresc, nu e dovadă că au o putere intrinsecă superioară celor inteligenţi şi de caracter, ci numai că mediul e favorabil pentru decrepitudine morală, nefavorabil pentru sănătate“ (Opere, XII, p. 281). Modul de a gândi raportarea la această lume îl deosebeşte pe înţelept de poltron. Nuanţele gândirii eminesciene îşi dezvăluie semnificaţiile: „Mulţi oameni cugetă cum că ceea ce fac ei este propriu al lor – mulţi învăţaţi cred a fi gândit ori a fi aflat ceva absolut nou, pe când adevărul e că fiecare e rezultatul unei idei, ce trăieşte într-un timp oarecare, fiecare e espresiunea timpului său“ (Fragmentarium, p. 154).
Din acest punct de vedere, credinţa înrădăcinată a gânditorului Eminescu, pe care o regăsea şi la Dimitrie Cantemir, era ierarhia meritului, condiţie a unei vieţi social-politice şi culturale sănătoase, propice evoluţiei, progresului: „Dacă dar secretul pentru existenţa unei rase este păstrarea calităţilor ei musculare, secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului“ (Opere, XIII, p. 172), aceasta pentru că, subliniază el, „Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului“.
Valabilitatea ideilor eminesciene, actualitatea lor reprezintă o dovadă a universalităţii spiritului eminescian, a profunzimii, a capacităţii de sinteză prin care şi-a devansat epoca şi este contemporan cu noi, cei de la începutul secolului al XXI-lea. Aş aduce în sprijin iarăşi cuvintele sale: „Pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze condiţiunilor nouă. Dacă reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricărei tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi. Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine exigenţele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururea pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie“ (Opere, XIII, p. 201).
Întrebările existenţiale îl apropie şi mai mult de noi, de sensibilitatea modernă, ceea ce face să ne regăsim nu numai în stările lirice pe care le sugerează poezia lui, dar mai ales în cugetările sale, în care expresia mai directă dezermetizează, făcând ideea mai accesibilă. Distingând între geniu şi om de spirit, Eminescu spunea: „Om de spirit e cel care-n fundul inimei lui râde de toţi şi de toate. Om de geniu e cel ce râde de el însuşi. De aceea un geniu nu poate fi rău, pe când un om de spirit e totdeauna rău“ (Fragmentarium, p. 53).
În aceste reflecţii regăsim mult din omul Mihai Eminescu. Idealurile, gândurile, aşteptările, speranţele sale legate de om, în general, de poporul nostru şi de destinul lui în istorie, în particular, ni-l apropie în ceea ce are mai intim omenesc, în condiţia umană fragilă sub semnul unui timp necruţător.
Nedumerirea față de modul în care este perceput şi receptat geniul nu numai de contemporani, dar şi în posteritate, de urmaşi, receptivi sau obtuzi, determină reflecţii amare, dar lucide. Gândirea filosofică îi modelează personalitatea, îi ascute intuiţia, îl face să vadă dincolo de aparenţe. Ideea unităţii totului – „Unul e în tot, tot astfel precum toate sunt într-una – e integrată sistemului său de gândire catalitic, determinând descoperiri ale propriului eu: „De ce când cineva (oricine ar fi) citeşte biografia unui geniu cearcă a găsi, încifrează chiar trăsuri ale individualităţii sale în acele trăsuri mari ale unui bărbat însemnat? Fiindcă
într-adevăr în fiece organism omenesc sunt potenţial coardele omenirei întregi. Nu vorbim de treaptă – acestea sunt infinite. Poate că de acolo se esplică plăcerea ce oamenii o găsesc în operele poeţilor – şi de acolo coincidenţa cea ades uimitoare în pasage, ba în cugetări organice întregi a autorilor celor mari. Este acelaşi om care trăieşte în toţi, şi naturi inferioare cred cum că s-a(u) plagiat unii pe alţii, pe când poate nici nu s-au citit“ (Opere, XV, p. 137).
Desigur, personalitatea scriitorului şi gânditorului Eminescu este greu de reconstituit. Un reflex amar al acestei idei regăsim în „Scrisoarea I“: „Şi când propria ta viaţă, singur n-o ştii pe de rost/Or să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?“. Eminescu cel adevărat, credea Lucian Blaga, e accesibil doar unei analize „mai reverenţioase“, în faţa operei sale trebuind să ţinem seama de „inconştientul“ şi de „personanţele“ acestuia.
Prin această atitudine reverenţioasă şi nu neapărat strident iconoclastă şi demolatoare se poate vorbi, aşa cum sugera acelaşi L. Blaga, despre o Idee Eminescu născută „sub zodii româneşti“: „Există o Idee Eminescu, iar ea s-a zămislit sub zodii româneşti. Ea poate fi lesne dezghiocată de aparenţe derutante, şi nu mai puţin lesne ea poate fi periată de cenuşa unor vulcani de aiurea ce i-a căzut pe umeri. Eminescu, din moment ce a izbutit să-şi realizeze într-o seamă de bucăţi poetice substanţa proprie, urmează să fie judecat în primul rând după aceste bucăţi, nu după acelea, unde el nu e el. Există o Idee Eminescu; ea s-a împlinit când i-a bătut ceasul, întâi fiindcă omul, care o purta, s-a născut aşa ca substanţă şi aptitudini, şi al doilea fiindcă înflorirea a fost prielnic ocrotită de acea atmosferă educativă a culturii, în a cărei şcoală omul şi-a făcut ucenicia“ (L. Blaga, op. cit., pp. 252-253). Această Idee ar trebui să rămână un reper permanent pentru spiritualitatea românească, acel absolut care poate lumina ca o stea chiar după ce ea s-a stins risipind întunericul, clarificând incertitudinile.
Ana DOBRE
Reflecţii eminesciene în selecţie personală
* Când te laudă lumea ascult-o, numai lauda ce ţi-o aduci tu singur n-o asculta. Vei vedea ce frumos se reduc laudele lumei la nimic şi cum înveţi a preţui exact valoarea propriilor tale acte.
* Legi liberale duc la naţiuni buonome (cum sunt în genere cele romanice), la domnia celor răi. Elementul rău e izvorul voinţei, energiei, puterei – el ajunge la guvern când vrea să ajungă, ceilalţi înşelaţi prin succes şi fraze sunt dominaţi şi duşi fără de voinţă pe marea întâmplărilor.
* Legile nu se fac pentru persoane – luate individual –, ci pentru grupuri de persoane şi grupuri de interese.
* Cine are însă iubire de adevăr acela nu numai merită, dar şi este întotdeauna liber, şi acela va admite şi inegalitatea stabilită de natura organică a statului ca garanţia cea mai puternică a chiar libertăţii sale. Căci, pe când iubirea de libertate e cel mai nobil instinct al omului, acela al egalităţii are rădăcina lui în invidie şi în slăbiciune.
* În lupta pentru a parveni nu învinge nicicând cel mai capabil, ci totdeauna cel mai netrebnic.
* Când este vorba de interese mari, naţionale, între cari ocupă primul loc educaţiunea şi instrucţiunea tinerimei noastre, toţi românii trebuie să aibă un singur sentiment, o singură inimă, şi-n ea trebuie să fie gravate cuvintele: progres şi moralitate!
* Morala publică îşi are şi ea legile ei, a căror alterare nu poate aduce decât o deplină încurcătură, o deplină viţiare a simţului public în genere, a celui individual în parte.
* Braţul care munceşte nu dă timp capului să gândească la nimicuri. Munca moralizează; şi dacă există atâta imoralitate, atâta cinism, atâta malonestitate în societatea noastră, cauza e în mare parte lipsa de ocupaţie, lipsa de muncă veritabilă.
* Dacă privim cum soarele, mişcând uriaşul său corp arzător, trimite enorme cantităţi de căldură şi lumină universului, cum acea căldură absorbită de aer se preface în vânturi, absorbită de suprafaţa mării se preface în nouri şi ploaie, absorbită de uscat se preface în păduri şi câmpii înfloritoare, în viaţă şi mişcare, vom vedea că esenţa proprie a universului văzut e mişcarea, e munca.
* Muncă, nu comunalism; muncă, nu pornoscopie pe bulevarde; muncă, nu pomadă, iată mijlocul care va ridica poporul nostru.
* Dacă între noi şi în ţară putem să ne împărţim în mai multe partide, conservator, liberal, liberal sincer, independent etc., în faţa străinilor nu putem fi decât români şi constituim toţi un singur partid, partidul naţional.
* Cine nu se pricepe la nimic se ocupă de politică.
* Un popor îşi selectează oamenii săi conducători după un principiu oarecare; acel principiu e fundamentum divizionis, e punctul de vedere din care el judecă oamenii şi împrejurările. În Evul Mediu, când ţara trăia în războaie, vitejia era principiul în virtutea căruia un om se putea ridica din mijlocul poporului în sus; azi principiul în virtutea căruia oamenii ar fi să se ridice ar trebui să fie munca fizică şi cea intelectuală; dar munca, nu aparenţele muncii; producerea reală, nu specula, gândirea proprie, nu plagiatul, onestitatea, nu aparenţele onestităţii, virtutea, nu pretextarea virtuţii.
* E o fericire pentru noi că prostia şi perversitatea, fiind nemuritoare, cel puţin proştii şi perverşii in concreto sunt muritori.