Metoda demonstrației valorifică principiul didactic al interdependenței dintre cunoașterea intuitivă și cunoașterea logică, necesară în orice activitate de instruire, în raport de specificul fiecărei discipline și trepte de învățământ.
Aplicarea acestui principiu asigură evitarea a două situații extreme, în care metoda demonstrației favorizează învățarea doar prin apelul la date concrete sau la cunoștințe teoretice. În primul caz, rezolvarea problemelor prin raționament intuitiv, inerentă în stadiile inițiale ale învățării, solicită utilizarea prioritară a datelor concrete, care trebuie realizată însă dintr‑o perspectivă euristică, necesară pedagogic pentru pregătirea saltului de la cunoașterea intuitivă la cunoașterea logică. În cel de‑al doilea caz, rezolvarea problemelor prin apelul la raționamentul deductiv și la cunoștințele teoretice, prioritar în stadiile avansate ale învățării, trebuie realizată dintr‑o perspectiva algoritmică, necesară pedagogic pentru concretizarea logică a soluțiilor descoperite, aplicabile în viață reală.
Metoda demonstrației este realizată în mai multe forme, condiționate de natura mijloacelor didactice utilizate. Putem identifica mai multe forme de demonstrație didactică: a) naturală, „pe viu“, pe baza obiectelor și a fenomenelor reale; b) experimentală, în condiții de laborator; c) grafică, pe baza de planșe, fotografii, hărți, tabele statistice etc.); d) iconică, pe bază de imaginii, desene, scheme etc.; e) simbolică, pe bază de formule, modele etc.; e) tehnică, audiovizuală, pe bază de audiții și proiecţii (fixe şi dinamice); f) computerială, pe baza resurselor informaticii; f) istorică, pe baza documentelor istorice din diferite domenii (literatură, filosofie, biologie, geografie etc.; g) socială, prin exemple din viaţa socială (politică, economică, medicală, comunitară etc.).
În contextul proiectării curriculare, metoda demonstraţiei integrează, în structura sa, operaţiile tipice mai multor metode convertite în procedee didactice: observaţia, expunerea explicativă, experimentul, conversaţia, dezbaterea, reflecţia/autoreflecţia, modelarea, studiul de caz, exerciţiul – algoritmic/euristic. Acestea susțin acțiunea metodei demonstrației, la nivel de operații angajate în realizarea unor secvențe care stimulează învăţarea/autoînvăţarea eficientă prin rezolvare de probleme obişnuite care „nu cer decât un efort de reactualizare a unor scheme însuşite anterior“. La acest nivel, metoda demonstraţiei poate avea şi calitatea de procedeu didactic, integrat/integrabil în structura metodei problematizării care angajează rezolvarea de situații‑problemă prin valorificarea resurselor creative superioare (inventive și inovatoare) ale elevilor.
Utilizarea eficientă a metodei demonstraţiei în context pedagogic deschis, presupune respectarea unor cerinţe didactice speciale: a) conştientizarea scopului general al activităţii de instruire şi al obiectivelor concrete deduse; b) „precizarea unor puncte de reper“ importante pentru sesizarea problemei – la nivel de percepție și de reprezentare corectă – și pentru rezolvarea sa, prin actualizarea și valorificarea unor cunoștințe de bază (declarative/teoretice, procedurale și condiționale); c) crearea unor situații de învățare/autoînvățare speciale, favorabile descoperirii soluției (necesară pentru rezolvarea problemei în condiţii atitudinale „de aşteptare, curiozitate, interes“, de ofertă de informaţii limitate, dar esenţiale (cunoştinţe‑ancoră), de cercetare indirectă a realității etc., care stimulează iniţiativă elevilor; d) îmbinarea elementelor intuitive (observabile) cu argumentele explicative şi interpretative (deductive şi analogice), prezentate iconic şi susţinute verbal; e) raportarea la hărţi conceptuale, modele‑ideale, scheme de acţiune (algoritmică‑euristică), menite să elimine orice tendinţă negativă generată de „un verbalism al imaginii la fel de periculos ca şi verbalismul cuvintelor“ (vezi Ioan Cerghit, op.cit., pp. 156, 216, 222).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA