Meseria este cea de profesor; formal, se învață, se practică; mai rar se face dovada stăpânirii ei.

Cariera este „cariera didactică“, tot formal socotind, adică în limbaj inert-birocratic; i se dedică și o urmează „meseriașii“ cu vocație ai domeniului; o urmează și dintre cei fără vocație, ba și dintre nechemați, aceștia cărând-o după ei.

Prejudecățile se concentrează într-o pretinsă certitudine – „absolvenții buni (cei mai buni) se duc spre alte locuri de muncă decât școala, așa că în învățământ vine cine se mai găsește (cine nu e bun în alte părți)“ – și se mai concentrează într-o întrebare aparent de actualitate – „cine se (mai) face azi profesor?“

Chiar nimeni nu se mai face profesor?!

Considerând că absolvenții buni și, în general, oamenii buni în domeniile lor profesionale nu se duc în învățământ sau, în orice caz, pleacă din învățământ în alte locuri, este indusă o jignire nedorită și la adresa învățământului – în sensul că, plecând sau refuzând să vină cei buni, școlii nu-i rămân decât cei slabi, este indusă o jignire și la adresa domeniilor în care se duc cei care nu rămân sau nu merg deloc în școală – în sensul că domeniilor respective nu li s-ar cuveni cei buni.

Repetând variațiuni pe tema de ce s-ar mai face cineva profesor în România de azi sau de ce nu se mai face nimeni profesor, este indusă o atitudine deloc benefică, de respingere a școlii, de îndepărtare de școală, ca și cum s-ar ști de la sine că școala înseamnă ceva negativ ca loc de muncă. În plus, tema este câtuși de puțin nouă. Mulți au mers de-a lungul timpului către profesorat din plăcere, unii au mers din pasiune, alții au făcut-o urmând tradiții de familie, aspirații locale, atracții personale, calcule materiale etc. Caracterul de largă cuprindere al școlii, proximitatea și accesibilitatea ei, certitudinea locului de muncă și a salariului, amintirile din copilăria personală, iluzia facilității profesionale de mai târziu, toate de felul acesta au avut mereu darul să atragă, mai ales într-o lume în care altfel, în alte sectoare, se răzbea greu profesional. În același timp, același caracter de masă, fatalmente ducând spre conformare la un nivel nu mai ridicat decât mediu, i-a îndepărtat pe mulți de școală ca loc de practicare a profesiei. Au fost mereu cei care au aspirat la ridicarea peste medie, la mai mult decât „eternitate locală“, vorba scriitorului Eugen Secelanu din anii ’70; într-un cuvânt, oameni aspirând la altceva.

De-a lungul timpului, condițiile socio-economice defavorabile învățământului au amplificat considerabil dorința de a pleca din școală. În anii ’80 ai vremii antedecembriste, dorința devenise de-a dreptul aceea de a scăpa din școală. Apoi, pentru un timp, la începutul anilor ’90, școala s-a arătat dintr-odată ca atrăgătoare în sens profesional. Disponibilizări din variate sectoare economice, precum și întemeieri și transformări instituționale în sistemul educațional au generat locuri de muncă primitoare și promițătoare în școala de toate nivelurile. Din loc de unde să dai să fugi școala a devenit pentru unii loc salvator. S-au redescoperit vocații, s-au creat premise pentru performanță, la fel cum li s-a creat context și imposturii, și mediocrității.

Astăzi, profesorii – școala, în general – sunt peste nivelurile ’90, ’80 și anterioarele. De aceea, rămân contraproductive, fiind anacronice, raportările la „ce școală am avut și ne-am bătut joc de ea“, la „modelul Domnu Trandafir“ și la „stâlpii comunității, profesorul (învățătorul), preotul, medicul“. La fel (dacă nu cumva și degradant) arată folosirea astăzi în sus și-n jos a apelativului „dascăli“ pentru profesori, având în vedere că profesorii din ziua de azi sunt altceva decât niște sfătuitori, știutori de carte mai răsăriți decât cei din jur.

Un mentor și un profesionist care se perfecționează continuu

Profesorul de astăzi este cel care trebuie să iuțească pasul, s-o ia înaintea tuturor și să le deschidă ușa celor care dau să treacă în societatea de mâine, spre „meseriile care nici nu s-au inventat încă“, spre industrializarea 4.0 etc. Proiectul România Educată definește profesorul ca „un mentor și un profesionist care se perfecționează continuu, în concordanță cu nevoile curriculare naționale și globale emergente“.

Cariera didactică și parcursul profesional se regăsesc în capitolul V al Proiectului România Educată, pe prima poziție între cele zece domenii prioritare în orizontul anului 2030: „(1) Cariera didactică și parcursul profesional, (2) Managementul și guvernanța sistemului educațional, (3) Finanțarea sistemului de educație, (4) Infrastructura sistemului de educație, (5) Curriculum și evaluare centrate pe competențe, (6) Educație incluzivă de calitate pentru toți copiii, (7) Alfabetizare funcțională, (8) Promovarea educației STEAM, (9) Digitalizare, (10) Reziliență. În vederea expunerii mijloacelor de sprijin concret pentru măsurile propuse, Capitolul al VI-lea oferă o cartografiere a surselor de finanțare pentru susținerea sistemului de educație“. Cele zece direcții de reformă sunt definite ca „pași necesari, firești, pentru a construi o Românie rezilientă și performantă, în care accesul la o educație de calitate este oferit fiecărui elev“. Considerarea profesorului, prin carieră și profesie, în primul rând al direcțiilor de urmat pentru reformă este semn încurajator de recunoaștere socială, ca valoare intelectuală și autoritate în educație.

Viziunea asupra opțiunii pentru a fi profesor în România Educată a următorului deceniu (viziune exprimată prin prezentul futuric) apare ca ambițioasă: „Cariera didactică este una din opțiunile cele mai atractive pentru absolvenții înalt calificați (se află între primele trei opțiuni de carieră), iar procesul de admitere în profesie este unul selectiv, reușind să atragă cei mai performanți absolvenți“. Profesorul României Educate „excelează într-o serie de roluri care îi permit să-și adapteze în permanență activitatea la realitățile unei Românii moderne și la nevoile elevilor. Aceste roluri îl includ pe acela de ­designer al proceselor de învățare, facilitator al învățării, pe cel de conector între actorii interni și externi școlii, pe acela de mentor al elevilor, pe acela de inovator în educație, cadrul didactic fiind o persoană care învață pe tot parcursul vieții și se adaptează la realitățile cotidiene aflate în schimbare. Ea/el motivează elevii într-un proces de învățare din ce în ce mai autonom și facilitează dezvoltarea de competențe conform profilului elevului“.

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 23 / noiembrie 2021