Meseria de profesor

37

8-2M-ai întrebat ce mai fac şi cum este viaţa de profesor. Eşti curios dacă s-a mai schimbat ceva de pe vremea când eram noi în liceu, acum aproape douăzeci de ani. Cum procedezi ca să nu rămâi în urmă cu timpurile, să fii modern, eficient şi, în acelaşi timp, să rezişti în faţa clasei. Să presupunem că vrei să te faci profesor la un liceu, mă gândesc, aşa, ca să curgă cuvintele mai uşor în scrisoarea mea.
După un anumit număr de ani de când intri în sistem intervine o rutină care anulează orice entuziasm, orice perfecţionare, orice schimbare personală. De la o vârstă intervine aroma anestezică a pensionării. Cea mai tristă imagine, despre care nici nu se vorbeşte la televizor, este legată de cancelariile îmbătrânite. Foarte puţine şcoli mai au profesori sub treizeci şi cinci de ani. Cauzele acestui dezastru sunt bine cunoscute. Salariul nu foarte mare nu-i atrage deloc pe absolvenţii de facultate. Doar un tânăr „nebun“ şi îndrăgostit de meserie s-ar mai putea face profesor în preuniversitar. Inspecţiile din primii ani, în loc să te zidească, te dărâmă, mai ales dacă ai nenorocul ca la specialitatea ta să existe un inspector foarte dificil. Tonele de hârtii cu care justifici până şi ultima virgulă îţi răpesc timp preţios dacă le iei prea în serios. Unde mai pui că „ultimul venit, ultimul servit“. Mă înfricoşez când îmi imaginez cum va arăta cancelaria peste zece ani. O adunare de bătrânei şi bătrânici prinşi într-un vârtej pe care nu-l mai înţeleg. Pentru că am uitat să-ţi menţionez altă problemă. Elevii de azi aduc mai degrabă cu personajele din filmele de pe „vremea noastră“, Dangerous Minds (1995) sau One Eight Seven (1997). Vârsta pubertăţii şi a adolescenţei, furtună cognitivă şi emoţională, este cea mai dificilă. Acum, fiecare încearcă să se înţeleagă, să-şi afirme personalitatea, să ia modele de unde te aştepţi cel mai puţin. Absolventul de facultate nu poate face faţă unei clase, nu are experienţă, este luat peste picior, nu ştie cum să reacţioneze, clachează.
Ca să fii profesor bun trebuie să fii îndrăgostit de meserie în mod sincer şi să nu iubeşti banii. Să fii fericit cu atâţi câţi ai. Dacă vrei de la viaţă bani mulţi, atunci nu trebuie să lucrezi într-o şcoală, te duci spre alte domenii. Aici, un ban în plus implică o goană absurdă după un teanc cât mai gros de hârtii. Nu tu alegi meseria, ci meseria te alege pe tine. Cărţile şi puţini oameni (fără ca măcar să ştie) te vor învăţa cum să fii profesor, de la „croială până la cusătură“, cum spunea Pleşu. Nu există carte din care să afli secretul, nici om care să ţi-l spună, ci toate la un loc, toate cărţile pe care le citeşti şi toţi oamenii cu care intri în contact de-a lungul anilor te vor modela.
Uneori, ai nevoie să deviezi în stilul lui Florin Piersic. Îi atrage la nebunie pe copii. Câteodată te strecori spre un subiect captivant şi vei vedea că atenţia, până atunci adormită, se redeşteaptă. Tu deviezi controlat spre o temă de actualitate, ştii dinainte unde te vei duce cu discuţia, aştepţi doar momentul oportun. Ştirile internaţionale (conflictul din Siria, conflictul inter-coreean, ciocnirea creştinismului cu islamul, Vest versus Est) le fac o deosebită plăcere, mai mare decât subiectul propriu-zis al lecţiei.
Un vecin îmi tot povesteşte, când ne întâlnim, păţaniile din copilărie. Când avea zece ani, stătea pe la Piaţa Sudului şi obişnuia să fure din livada lui Tudor Arghezi, care a locuit o vreme pe strada Mărţişor. Poetul ieşea mereu cu puşca cu drobi de sare, se prefăcea că se plimbă printre pomi şi, când ajungea în dreptul lor, îi pălea pe spinare făcându-le vânătăi. Când vezi o carte de română pe bancă sau într-o anume conjunctură, le spui o astfel de poveste. Sunt neîncrezători, li se pare ciudat, ciulesc urechile, cad pe gânduri. Mulţi au impresia că scriitorii au trăit acum trei sute de ani. Trebuie să ai un stoc serios de astfel de povestioare, anecdote, chestii „isteţe“ pe care le tot repeţi la toate generaţiile. Lucruri care au ceva spectaculos în ele, ambalate frumos, multe din istoria literară. Uite, le mai zici, Vasile Voiculescu a stat aici în Cotroceni şi arăţi cu mâna de parcă ar fi colea. Constantin Noica a locuit aici, la două blocuri. Cască ochii. „Nu credeţi, nu?“, mă mir eu. „Cine e Constantin Noica?“, întreabă ei. În Bucuresti ai la îndemână mai multe astfel de exemple decât în alte oraşe. Trebuie să joci teatru, să fii spontan, să faci puţin stand-up comedy ca să destinzi atmosfera. Întotdeauna intri în clasă cu un plan riguros în minte, dar este nevoie să fii flexibil şi să poţi devia de la el în orice direcţie. Să nu fii la o distanţă cosmică de ce se petrece în clasă, în cartier, închis în castelul „ştiinţei“ tale.
Ca să fii un profesor mai bun trebuie să cunoşti multă psihologie. Să citeşti cărţi de tot felul. Inclusiv Mama şi copilul de Emil Căpraru. Eul şi personalitatea de Mielu Zlate. Tinca Creţu – Psihologia vârstelor. Inteligenţa emoţională de Daniel Goleman. Cartea gesturilor de Peter Collett. Mai ales Ion Ovidiu Pânişoară. Sau Daniel David de la Cluj. Mai puţin vechea gardă de pedagogi care este ancorată în cea mai plicticoasă teorie. Utile sunt şi cărţile despre psihologia învăţării de la Editura Didactică şi Pedagogică. Când ai copil mic, o să descoperi şi colecţia Psihologia copilului şi parenting de la Editura Polirom. Şi Editura Trei se ridică uneori la înălţime. Foarte importantă este teoria lui Howard Gardner (profesor la Harvard) despre inteligenţele multiple. Neapărat articolele despre educaţie ale lui Solomon Marcus din Dilema Veche sau de oriunde. Confesiunile lui Rousseau.
Ai nevoie să înţelegi psihologia pubertăţii şi a adolescenţei, cea mai dificilă etapă din toată viaţa omului. Ajută mult literatura rusă, în special Dostoievski şi Cehov, primul cu abisurile fiinţei umane, celălalt cu cele mai bune povestiri din toată literatura lumii. Citind încontinuu, ajungi să pricepi mult mai lesne de ce se comportă un elev (un om) în felul în care o face, ce-l determină să aibă atitudinea respectivă. Mai este şi dificultatea celor cu ADHD şi cea a copiilor cu CES (cerinţe educative speciale).
Drama psihologică a elevilor este legată de încercarea de a ajunge la sine, de a afla cine sunt cu adevărat, raportarea la ceilalţi oameni, afirmarea personalităţii. Comparativ cu generaţiile trecute, elevii de azi sunt mai sensibili (dar nu în sensul că vibrează la poezie, ci în celălalt sens) şi au o mentalitate de perdant (de ce să învăţ, că oricum…). Accesul la tehnologie le-a anulat pasiunea cunoaşterii, a lecturii, a descoperirii. S-a câştigat mult în tehnologie, totul e la un clic-distanţă, există acum mii de terabiţi, dar s-a pierdut un lucru notabil – pasiunea de a citi. Puţini elevi mai citesc de dragul lecturii sau altceva în afara celor câtorva romane obligatorii pentru bacalaureat.
Una dintre misiunile profesorului de orice specialitate este să-i deprindă pe elevi cu lectura. Trebuie să încerci strategii subtile. Simplul fapt de a le enumera beneficiile (înţelegi mai mult, vocabular dezvoltat, ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit, nu te vei plictisi niciodată, nu vei şti ce înseamnă depresia, te vei plimba prin toate epocile istorice aproape gratuit etc.) nu mai face doi bani. Necesar este să conştientizezi că, vorba lui Socrate, „Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas“. Trebuie să fii cowboy, să îmblânzeşti un armăsar sălbatic, să legi noutatea de ceva depozitat în mintea lui. Ajută-l să înveţe singur, învaţă-l să înveţe. Asta e crucial. Aproape că nu este necesar să-l înveţi tu pe elev, să-i torni din vasul tău preaplin, ci să-l înveţi tehnica învăţării, lucru de care se va folosi de-a lungul vieţii. Tu să dirijezi. Această diferenţă subtilă face totul.
Vorbeşte-le despre manipulare, despre principiul care spune că tu habar n-ai că eşti manipulat. Şi, mai ales, să-şi dezvolte judecata pentru a căpăta imunitate la orice formă de manipulare. Pentru asta pune-le scurtmetrajul Two&Two (2+2=5). Şi, câteodată, manipulează-i tu, în scopuri folositoare, desigur. Mereu vei fi întrebat care e părerea ta vizavi de un lucru. Nu trebuie să cazi în capcana de a le spune „Uite asta!“, pentru că îi manipulezi astfel. Ei gândesc aşa: „Dacă profu’ crede asta, hai să cred şi eu aşa, că probabil este bine“, fără să filtreze lucrurile prin propria raţiune. Vorbeşte despre subiect, dezbate şi lasă-i să tragă propria concluzie (care poate fi diferită de a ta) bazată pe o judecată sănătoasă. Trebuie să le formezi criteriul de judecată, nu să le oferi părerea ta, pentru că rişti să o adopte nemestecată. Să nu fii niciodată moralist pe faţă, pentru că nici nu suportă, nici nu are efectul imaginat de tine. Morala trebuie strecurată subtil, şugubăţ, ca o Minima Moralia, nici să nu-şi dea seama că ideea aceea ambalată frumos/spectaculos are atât de mare greutate şi tu ai o întreagă strategie în minte să le-o livrezi. Doar sugerând, forţa de persuasiune e infinit mai mare.
Să combaţi mitologia care vine la pachet cu efectele perverse ale telefonului mobil şi ale internetului. Google este sursa principală de documentare, apoi televizorul etc. Mintea le este un fel de tabula rasa, acum îşi formează părerile. O problemă gravă cu care ar trebui să lupte orice profesor, indiferent de specialitate, este „mitologia“. Sunt destui elevi convinşi că „11 septembrie“ a fost regizat de CIA, că Statul Islamic a fost creat de Obama, că americanii poartă războaie doar ca să fure petrol, că aselenizarea este un fake, că masonii/iluminaţii conduc lumea, că evreii trebuie exterminaţi, că Hitler este un model de conduită, că Vladimir Putin ar fi politicianul ideal. Părerile formate acum se menţin uneori întreaga viaţă. Nu citesc nicio carte pe subiectul respectiv, dar au o credinţă nestrămutată că aşa stau lucrurile. Există o înclinaţie către teoriile conspiraţioniste faţă de istoria mainstream. Sunt mai uşor de pătruns (citeşti un paragraf şi „ai înţeles cum stă, de fapt, treaba“, fără fasoane şi fără efort).
Dar cele mai anevoioase dileme sunt altele: George Becali ajuns milionar fără să se omoare cu lectura (nu realizează de la început distincţia dintre cineva care a reuşit pe munca lui şi altul care a moştenit de la părinţi un capital serios). Alt exemplu: „Politica e mârşavă/coruptă“; dificil este să priceapă că politica e un lucru bun, se face în toate ţările de când există lumea şi pământul. Politicienii sunt cei care o pervertesc, acei oameni care sunt, la un moment dat, angrenaţi în măruntaiele ei. Altă chestiune, foarte dificilă, este „Cum au apărut omul, planeta?“. Cei mai mulţi îţi vor răspunde că le-a creat Dumnezeu, aşa, deodată. Li se pare firesc să se blindeze cu argumentul Facerii biblice.
Pentru că alternativele – tomurile ştiinţifice care, puse cap la cap, îţi dezvelesc istoria Universului, a Terrei, a vieţii şi a omului – sunt dificil de citit şi, mai ales, de înţeles în amănunt. Ironia este că într-o parte li se oferă un anume tip de răspuns, emoţionant ambalat, percutant, iar la disciplinele ştiinţifice dau cu nasul de altă paradigmă. E uşor să-ţi închipui ce harababură este în mintea elevilor. E lesne de înţeles ce variantă preferă: pe cea mai uşoară/simplă în virtutea logicii că „varianta mai simplă trebuie să fie neapărat cea adevărată“, un fel de briciul lui Occam. Uneori, construcţia aparatului critic e subminată şi dărâmată ca un castel de cărţi de joc. E ca la zidul bietului meşter Manole: cărămizile puse primesc un brânci prin interpretarea literală a textelor sfinte.
Un alt aspect esenţial este dezbaterea. Vedeţi cât de bine vorbesc politicienii la televizor, în talk-show-uri. Să nu credeţi că s-au născut aşa, au deprins şi ei, în timp, tainele oratoriei. Vorbesc atât de bine, încât aproape crezi că aşa stau lucrurile, după cum zugrăvesc ei. Este o artă, o ştiinţă pe care şi elevul trebuie s-o deprindă. Dezbaterea constă în alegerea unei teme (arta trebuie cenzurată? – cazul Charlie, uniforma obligatorie în şcoli?, pro sau contra câini maidanezi, LGBT, America/Europa sau Rusia/China, globalizare sau naţionalism ş.a.). Chiar dacă fiecare are aparent părerea lui puternic înrădăcinată, e bine să înveţe să dezbată pe subiect, calm şi cu bun-simţ. Mai întâi documentarea pe subiect, apoi metoda construcţiei de argument, contraargumentul, înţelegerea erorilor de raţionalizare precum atacul la persoană, apelul la mulţime (am dreptate pentru că aşa cred mai mulţi oameni), apelul la emoţie (care sensibilizează, dar nu-i raţional). Nu trebuie să înveţe să dezbată ca să convingă pe altcineva de propriile păreri (deşi uneori e bine şi acest lucru), ci pentru a deprinde dezbaterea civilizată în sine, tonul scăzut, lupta de idei, aplicabilă mai apoi de-a lungul vieţii. Şi, la fel de important, să fie flexibili, să nu rămână ancoraţi într-o idee până la moarte. Dacă interlocutorul punctează mai bine, tu îţi poţi schimba părerea, nu-i nicio ruşine (elevii consideră schimbarea perspectivei drept un semn de slăbiciune!). Fă-i să priceapă că schimbarea opticii în baza unor noi argumente valide şi dovezi serioase, logice nu este deloc o slăbiciune, ba, din contră, e inteligenţă pură. Utile sunt Dialogurile lui Platon, în special cel numit Gorgias.
Alt aspect fundamental este umorul. Când intri în clasă, laşi toate problemele la uşă şi te prefigurezi tocmai ca un actor pe scenă. În clasă trebuie să te simţi bine şi să arăţi asta. Lecţia este un fel de stand-up comedy, în care elevii mai şi învaţă câte ceva, îşi mai schimbă părerile, capătă o atitudine nouă. Nu există oră fără să spui o glumă, fără să râdă elevii de cel puţin câteva ori, să-i faci să se simtă bine. Fii atent la graniţa subtilă dintre umorul de calitate şi cel necivilizat, grobian. Există o nuanţă între umorul de calitate joasă (chestii fizice, te împiedici, deşi se râde şi la asta) şi cel de calitate mai înaltă (de situaţie şi, mai bine, de idei, deşi câteodată nu se „prind“ toţi de la început). Dacă eşti spectator de teatru, îţi va prinde bine pentru că deprinzi câteva mişcări de arta actorului. (Pentru a înţelege cum ajută improvizaţia actoricească în educaţie, citeşte Viola Spolin.) Limbajul nonverbal trebuie, de asemenea, dezvoltat, din filmele mute cu Chaplin, din spectacolele de pantomimă cu Dan Puric sau din alte surse. Nici limbajul mimico-gestual (al surdomuţilor) nu trebuie să‑ţi fie străin, cel puţin douăzeci de expresii/cuvinte. Ajută inconştient la capitolul „Ce faci cu mâinile când nu dai din ele“. Când explici în faţa clasei nu trebuie să ridici niciodată mâna mai sus de nivelul ochilor sau s-o cobori mai jos de nivelul buricului. Limbajul nonverbal ajută mult profesorul. Te ajută să-i scoţi din baie când fumează doar încruntându-te sau făcând o grimasă. Altora nu le iese şi trebuie să strige ca să se facă înţeleşi.
Să cunoşti bine lucrurile la modă. Să ştii despre ce este vorba când auzi vehiculându-se cuvinte aparent fără sens din noul argou. Îi surprinzi plăcut când observă că nu eşti chiar străin de ce vorbesc ei acolo. Să ştii să povesteşti despre serialele de astăzi şi mai puţin despre cele din anii ’70-’80: Game of Thrones, Breaking Bad, Band of Brothers. Nu strică nici să le recomanzi câteva filme bune. Glumele lui Mihai Bendeac fac ravagii, ca altădată cele ale lui Toma Caragiu. Cere-i unui elev să te pună la curent ca să pricepi toate poantele zilei. Îi va face plăcere să te instruiască. Un profesor, pe lângă activitatea cu predatul, mai face şi pe psihologul, pe părintele, pe dirigintele, pe gardianul, pe medicul, pe directorul, pe prietenul.
Tehnica următoare trebuie folosită, în special, când toate celelalte au dat greş. Este o armă redutabilă care a „îngenuncheat“ multe orgolii, a „cuminţit“ multe golănii. Dacă se întâmplă vreodată să nu mai ştii ce să faci, spune o poveste. Una scurtă, nu naraţiuni insipide. Probabil nu va exista clasă care să nu fie potolită când rosteşti „Hai să vă spun o poveste!“. Indiferent dacă predai matematică, biologie sau geografie, trebuie să citeşti şi să înveţi să poveşteşti (cât de cât). Cele şase-şapte minute în care le spui povestea nu sunt pierdute, nu se rămâne în urmă cu materia (fii fără grijă!), din contră, modelează caractere, ating filoane necunoscute, îngroapă seminţe pentru viitor. Câteva piese de artilerie grea sunt Vanka de Cehov, Proştii de Liviu Rebreanu, Nasul şi Mantaua de Gogol, Colierul (Bijuteria) de Guy de Maupassant, Înotătorul de John Cheever, Metamorfoza de Kafka, Omul din sud de Roald Dahl, Cititorul din peşteră de Rui Zink, Licantropul de Boris Vian, O casă bântuită de Virginia Woolf, Oul de Dino Buzzati, Şcoala, în timpul nopţii de Julio Cortázar, Ceaţa (Negura) de Miguel de Unamuno, povestiri din Borges, Poe, Villiers de l’Isle-Adam şi Cehov. Şi, nu în ultimul rând, nelipsitele Iliada şi Odiseea.
Prof. Bogdan Andronache,
Colegiul Tehnic de Poştă şi Telecomunicaţii Gheorghe Airinei, Bucureşti