Măsuri de prevenire a violenței psihologice în rândul elevilor. Grup-țintă: potențiale victime/elevi cu factori de risc crescut


Valentin Bogdan CREȚU, coordonator program educație pentru pace

Majoritatea politicilor de prevenire în literatura de specialitate și  în studiile realizate vizează direct sau indirect grupul-țintă  „elevii ca agresori“. Măsurile expuse în prezentul material au ca grup-țintă „elevii ca potențiale victime“, în special elevii cu factori de risc ridicați.

Legea Educației Naționale nr. 1/2011 a fost completată în data de 03.12.2018 cu prevederi privind definiția violenței psihologice – bullying și măsuri de prevenire a acesteia. Acest fenomen a fost definit astfel: Violenta psihologică – bullying este acțiunea sau seria de acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârșite cu intenție, în mod constant și repetat, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane și vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate de apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile persoane etc.

Activitățile de prevenire a acestui fenomen pot viza reducerea factorilor de risc (care cresc probabilitatea producerii violenței) și/sau amplificarea factorilor de protecție (care reduc această probabilitate). Acești factori se pot manifesta la  orice nivel: al elevului (abilități verbale ale elevului; relațiile sociale ale acestuia); al familiei (comportamente parentale; prevalența violenței în familie; îngrijirea/neglijența parentală); al școlii (calitatea relației elev-profesor; gradul în care profesorii supraveghează elevii; existența și aplicarea regulilor de prevenire a comportamentelor violente; așteptările profesorilor cu privire la performanța elevilor; permisivitatea comportamentelor abuzive ale profesorilor; calitatea educației); al comunității/mass-mediei/culturii naționale (gradul în care violența este văzută ca un mod acceptabil de rezolvare a problemelor; acceptarea diferențelor de rasă/cultură/comportament).

Un aspect important al acestei abordări îl reprezintă evitarea „învinovățirii victimei“: cu excepția victimelor care au un comportament intenționat provocator – vina pentru producerea violenței aparține în întregime agresorului. Comportamentul tinerilor agresivi copiază de multe ori tiparele negative pe care aceștia le observă în propria familie: agresorul atribuie victimei vina pentru violența care s-a produs. Această paralelă, între agresiunea adulților și agresiunea copiilor, se manifestă și în cazul victimelor: de multe ori, acestea își asumă vina pentru violența pe care o suferă, fapt ce le amplifică de multe ori starea depresivă și sentimentul de neputință. În loc să întrebăm „cum a provocat victima actul de violență?“, ar trebui să întrebăm „de ce agresorul continuă să cauzeze suferință?“ și „ce putem face pentru a putea opri aceasta?“.

Strategii pentru gestionarea violenței psihologice

Principiile de bază ale gestionării conflictelor violente sunt:

– victimele trebuie să evite să se enerveze (sau, în cel mai rău caz, trebuie să evite să arate că sunt afectate de hărțuirea la care sunt supuse);

– victimele trebuie să evite să răspundă într-un mod violent.

Scopul agresorului, de obicei, este să cauzeze reacții de jenă, supărare sau frică; atunci când victima are astfel de reacții, crește probabilitatea repetării comportamentului agresiv.

O metodă eficientă de răspuns în acest caz este păstrarea unei atitudini rezervate, nonșalante (Salmivalli, Karhunen, & Lagerspetz, 1996). Din păcate, multe victime se mulțumesc cu o strategie „de așteptare“ (sperând ca problema să dispară de la sine, fără a lua în considerare adaptarea răspunsului propriu la comportamentul agresorului). Starea de neîncredere/derută a victimei poate fi amplificată de anumite răspunsuri ale agresorului: „doar glumim/doar ne distrăm împreună“.

Autorii Orpinas, P. & Horne, A. M. (2006) au propus următoarele abordări:

Glumește pe seama tachinării, nu pe seama celui care te atacă: prima tendință este să răspundă la insulte într-un mod similar, dar e mai eficient și mai puțin provocator să glumească pe seama a ce s-a spus (și nu pe seama agresorului).

Dă „oficial“ permisiune agresorului să te tachineze: acest gest anulează o mare parte din puterea agresorului și o transferă victimei. O variantă a acestei abordări ar fi să reamintești agresorului de tachinările anterioare și apoi să îi acorzi permisiunea.

Acceptă/fii de acord cu ceea ce a spus și mergi mai departe. Anumite forme de tachinare ar trebui acceptate, mai ales când privesc trăsături personale adevărate (obezitate, pistrui, purtat de ochelari, frică).

Reformulează într-un mod pozitiv: cele mai multe caracteristici au și o latură pozitivă și victimele pot sublinia acest fapt.

Cere celuilalt să înceteze. Fii hotărât. Nu toți agresorii se vor opri în acest caz, dar de multe ori simpla solicitare este suficientă – și merită încercată.

Vorbește-i despre comportamentul său. De multe ori, acest tip de ripostă necesită ca școala să aibă reguli explicite (și aplicate consecvent) cu privire la prevenirea diferitelor forme de agresiune (inclusiv agresiunea relațională – excluderea de la activități educative de grup).

Scrie într-un jurnal ce s-a întâmplat. Pentru a putea raporta către școală un incident de violență psihologică, este necesară prezentarea cât mai multor detalii. Ar fi bine ca victima să poată prezenta cât mai multe informații – cine ce a făcut/zis, unde și când s-a întâmplat, cine a fost prin preajmă, care a fost reacția celorlalți. În funcție de situație, victima poate informa pe agresor că faptele sale vor fi menționate într-un jurnal.

Vorbește cu agresorul despre motivele comportamentului său. Aceasta necesită anumite abilități sociale și verbale, pentru a ghida discuția pe un făgaș constructiv – aplicabilă de obicei doar între prieteni.

Rămâi în cercul tău de prieteni. Aceasta nu rezolvă problema de bază, dar reduce probabilitatea producerii violenței psihologice. Agresorii preferă „țintele ușoare“, și e mai dificil să agresezi un grup decât o singură persoană. Cu toate acestea, dacă un elev simte nevoia de a fi permanent într-un grup de prieteni, pentru a fi în siguranță la școală, atunci este necesar ca acesta să solicite ajutor.

În completare, oferim și propunerile J. S. Freedman, M.S.W., L.C.S.W. (2002) privind abordarea de către victime a fenomenului de bullying:

Spune ceva pozitiv despre agresor și apoi vorbește despre comportamentul său. Orice persoană, chiar și un agresor, are anumite calități pozitive care pot fi puse în lumină într-o astfel de discuție (inteligență, abilități atletice, trăsături fizice). Menționarea acestora pe un ton amicabil poate schimba tonul discuției. Ulterior, victima poate discuta, prin contrast, despre comportamentul agresiv.

Spune-i agresorului că îl ignori. Această abordare poate fi eficientă pentru probleme minore, cazuri izolate sau atunci când victima nu are un răspuns la îndemână. Esențială pentru această abordare este păstrarea unei atitudini calme, nonșalante. Merită menționate totuși anumite limitări: victima poate păstra resentimente; ignorarea poate cauza escaladarea comportamentului violent.

Cere ajutor. Anumite probleme legate de violența psihologică pot depăși capacitatea unui elev de a le rezolva. În aceste cazuri, este necesar ca elevul să solicite ajutorul unui/unor adulți pentru rezolvarea acestora, în special atunci când violența poate avea urmări serioase. Elevii pot evita să ceară ajutorul în anumite probleme dacă școala nu îi ajută să facă diferența între „turnare“ și „raportare probleme“. Un alt factor de risc îl reprezintă atitudinea unor adulți de genul „elevii trebuie să învețe să se descurce singuri“. În unele cazuri, stările depresive ale elevilor pot  împiedica  solicitarea ajutorului adulților deoarece ei se acuză pe ei înșiși pentru problemele pe care le au. Pentru toate aceste situații, adulții din viața acestora trebuie le ofere sprijinul necesar, pentru confort emoțional, învățarea anumitor abilități sociale și de rezolvare a problemelor și asigurarea securității tinerilor.

Concluzie:

Primul pas în combaterea violentei  psihologice este identificarea clară și rapidă a acesteia.  Tinerii trebuie să înțeleagă diferența dintre „joc mai dur“ și violență (în momentul în care jocul provoacă durere, acesta trebuie oprit imediat); între umor pozitiv (care promovează o atmosferă incluzivă, de apropiere, amplificare a comunicării și de reducere a anxietății) și umor negativ (sarcasm, umilire, tachinare – cu scopul de a exclude și răni, de crea stres); între „hărțuire care supără“ și „acte de violență cu risc/impact ridicat“.

Este util ca profesorii (și părinții) să încurajeze elevii să raporteze astfel de incidente adulților. Cele mai potrivite răspunsuri la agresiune sunt cele bazate pe umor, creativitate, spontaneitate, încredere în sine. Totuși, multor victime le lipsesc anumite abilități sociale/verbale necesare pentru a se confrunta în acest mod cu persoanele agresive însă aceste abilități pot fi învățate, ameliorate prin programe și tehnici specifice.