Profesorul Ilie Mândricel, pensionar acum, şi-a desfăşurat activitatea didactică „de-o viaţă“ în localitatea Bozioru, din judeţul Buzău. Zonă fascinantă prin urmele de civilizaţie milenară, mai ales de vestigii rupestre. E greu de spus când s-a îndrăgostit profesorul de română, născut la câmpie, de aceste locuri, încât a decis să rămână acolo până la momentul pensionării. Oricum, descoperirea plaiurilor buzoiene, pline de mărturii ale trecutului,  i-a dat un sens  înalt şi cumva definitiv propriei existenţe. A început să adune, dar mai ales să studieze documente ale vechimii, pe care le-a consemnat în lucrări memorabile. Este autorul a nu mai puţin de nouă cărţi a căror relevanţă pentru specialiştii, dar nu numai, este neîndoielnică. Dintre acestea amintesc în treacăt „Izvoare din adâncuri. Începuturile învăţământului buzoian la sate“, „Vestigii rupestre şi alte locuri magice din Munţii Buzăului“, „Bozioru. 500 de ani de atestare documentară“, „Scormonind prin cenuşa veacurilor. Culegere de documente despre comuna Bozioru, Judeţul Buzău“, „Fosta mânăstire Găvănele“, „Chemarea clopotelor scufundate“.

Ultima carte este o carte de cercetare şi sinteză despre „mărturiile buzoiene“ prezente în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Cercetarea ca atare „o călăuză la îndemâna tuturor celor interesaţi să descopere mărturii buzoiene păstrate la Biblioteca Academiei Române“  l-a  acaparat, fiindcă ultimii ani profesorul şi i-a petrecut, în bună măsură, ca un „cunoscut“ al Bibliotecii Academiei. Semnificative sunt cuvintele-felicitări ale  academicianului Florin Filip, directorul BAR, despre lucrare: „Felicitări domnului profesor Mândricel pentru rezultatul obţinut în urma unui mare efort de studiu şi analiză“.

Pentru a ne da seama de dimensiunea efortului, îl vom cita pe autor, care dezvăluie faptul că numai fondul de „Documente istorice“ (capitolul I al cărţii) conţine circa un milion şi jumătate de fişe, ale căror rezumate trebuiau să conţină numele Buzăului sau al vreunei aşezări de-a sa pentru a fi incluse în lucrarea de faţă“. 

Cartea, voluminoasă, conţinând aproape 400 de pagini de format A4, este structurată în 12 capitole, menite să uşureze interesul specialistului. Acestea sunt: Fond Documente istorice, Fond Manuscrise, Fond Carte românească şi străină, Fond Periodice, Fond Arhivă, Fond Planuri şi Hotărnicii, Fond Foi volante, Secţia Stampe, Fond Hărţi, Scrisori, Gravuri, fotografii, Secţia Muzică. În final avem şi un indice al numelor de localităţi, menit şi acesta nu doar să uşureze „abordarea“ cercetării, dar şi să strânească interesul celor pentru care locurile buzoiene sunt mărci ale unei matrice individuale de neînlocuit.

Mi se pare limpede că pentru cercetători, şi nu doar pentru ei,  lucrarea profesorului Ilie Mândricel se va constitui într-un punct de interes. Fără a fi specialist, intuiesc doar provocările culturale pe care o asemenea carte le aduce cu sine. Sunt provocări ce ţin de putința realizării unor „monografii“ pe domenii diverse ale vieţii sociale şi spirituale buzoiene, cu adevăruri  semnificative despre lumea românească dintr-o zonă „binecuvântată“ – o spun mărturiile adu­nate de-a lungul istoriei. Căci aceasta pare să fi fost şi intenţia de bază, mărturisită, a autorului: să uşureze munca celor dispuşi să cerceteze „material documentar (chiar dacă nu întregime, totuşi partea lui esenţială în vederea întocmirii monografiilor unor localităţi din judeţul Buzău, în dimensiunile sale de azi, incluzând adică şi comune din fostul judeţ Saac (sau Săcuieni) şi din fostul judeţ Râmnicu Sărat“.

P.S. Am răsfoit multe pagini şi m-am lăsat pentru o vreme furat de „parfumul“ de limbă veche care se ridică din limbajul asociat miilor de titluri-document: ocină, moşie, răvaş, danie, jurători, baştină, jupan, vad de moară, vedre de miere, căsărie, armaş, postelnic, zapis, clucer, întăreşte stăpânirea“ etc.

Ici-colo însă, titlurile, în întregul lor, dezvăluie şi dramatice stări sociale asociate vremurilor:  „Măciucă clucer vinde o ţigancă Doamnei Neaga cu 1200 de aspri“

Adrian COSTACHE