Orice fapt, uman sau natural, devine un eveniment atunci c@nd, prin amploare şi consecinţe, declanşează reacţii dintre cele mai diverse, de la bucurie şi speranţe p@nă la uluire şi îngrijorare. În ultima zi a primei decade din ultima lună a anului 2013, parcă trezit din somnolenţa prelungită şi huzureala proverbială, pe bani publici, forul legislativ suprem a luat o serie de decizii, care au avut darul de a şoca şi revolta în aceeaşi măsură, înscriind astfel încă o „performanţă” demnă de istoria recentă a parlamentarismului autohton, celebra de-acum „marţe neagră”.
Răspunsul instantaneu, deopotrivă unanim şi la obiect, avea să vină din toate mediile şi din toate zările, mai accentuat şi necruţător dinspre partea presei, recunoscută pe bună dreptate ca a patra putere în stat şi supranumită, de altfel, câinele de pază al democraţiei.
„Cercetări” în profunzime, directe sau discrete, au reuşit să desluşească, cu promptitudine şi de o manieră vecină certitudinii, sensurile obscure şi viclene ale mişmaşurilor politice nocturne, iden­tificate şi semnalate prin titluri mari precum „asalt asupra statului de drept”, „atentat la adresa de­mocraţiei”, „pericol major la independenţa just­i­ţiei” etc.
În toiul dezbaterilor şi controverselor, autorităţi ale statului trec, salutar, un nou test de responsabilitate, oferind încă o mostră flagrantă a imposturii şi corupţiei în r@ndul zişilor făcători de legi, a căror imagine, şi aşa deplorabilă, a ajuns la o cotă mai mult dec@t alarmantă în sondaje, oblig@ndu-i astfel să facă pasul înapoi.
Pentru educaţie, consecinţele unor acte, zis legislative, precum cele din „marţea neagră”, au fost insuficient sesizate, deşi sunt reale, de durată şi îngrijorătoare, într-o perioadă c@nd acest segment social, prioritar, în ciuda unor căutări ale reaşezării în cadrele stabilităţii şi valorii, parcurge un „declin galopant” (vezi pertinentul şi incisivul articol semnat de prof. T. Opriş în Tribuna Învăţăm@n­tului din 16.XII.2013, ilustrat cu brio drept cazul intolerabil, devenit public la cumpăna dintre ani, al unei purtătoare (încă) de catalog).
Dascălii de cultură civică, istorie, drept, diriginţii, toţi cei care îşi întemeiază sistematic demersul educaţional cit@nd prevederi funda­mentale din Constituţie sunt primii care se con­fruntă cu întrebări pertinente ale unor elevi, tot mai informaţi şi curajoşi, dornici să înţeleagă realităţile şi perspectivele societăţii în care trăiesc.
Tema sau ţinta acestor dileme, de natură să-l pună în dificultate pe dascăl, mai ales prin prisma unei cascade de exemple concrete şi năucitoare, este unică şi precisă: supremaţia legii, caracterul obligatoriu, egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi discriminări, răm@n fără conţinut at@ta vreme c@t aleşii neamului îşi votează şi modifică legi după interes propriu sau de grup, beneficiază de privilegii sfidătoare, încearcă în fel şi chip să se situeze, pur şi simplu, deasupra legii atunci c@nd săv@rşesc fapte grave, de corupţie îndeosebi.
În dialogul profesor – elev ce se prefigurează, tot mai animat şi activ, dascălii depun eforturi şi apelează la documentări suplimentare, spre a limpezi şi facilita însuşirea sensului corect al unor termeni noi precum „superimunitate”, „republica penalilor”, „incompatibilitate”, „legi dedicate”, „republica balcanică”, „deputat şpăgar agramat”, „prescripţie”, „amnistie” ş.a.m.d., tot mai vehiculate cotidian şi cu şanse de consolidare în vocabular.
Reacţia universală de dezarmare a abuzului şi a lipsei de transparenţă în edificarea unor legi determinante pentru destinul actualei generaţii nu a rămas fără urmări, dezbaterile şi soluţia finală fiind am@nate prin triumful (temporar) al adevărului că o iniţiativă legislativă concepută pe şest şi vădit dedicată este un pericol naţional.
Momentul este crucial şi pentru parlamentari, p@nă de curând slujitori respectaţi şi valoroşi ai educaţiei, de a se afirma, abandon@nd pasivitatea şi anonimatul comod, prin curaj, competenţă şi pro­bitate, împotriva abuzului, lăcomiei şi volunta­ris­mului în politică, milit@nd cu consec­venţă şi patriotism, astfel înc@t legile să reflecte întodeauna interesele supreme ale ţării, educaţiei şi, implicit, ale generaţiilor care vin.
Constantin BĂRBUŢĂ