În ciclul de conferinţe pe teme de cultură, literatură şi artă, iniţiat cu trei ani în urmă de Biblioteca judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul“ din Vaslui în colaborare cu Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, prof. univ. dr. Constantin Dram a vorbit recent despre Istoria mare şi istoriile mici. Marin Preda – iluzia ficţionalului. De la dispariţia marelui prozator au trecut – vai! – 37 de ani (1980), o pierdere ireparabilă pentru literatura română postbelică. Manifestarea în sine s-a constituit şi într-un omagiu postum adus unei conştiinţe morale moderne, unui autor de ficţiuni şi autoficţiuni ce au marcat decisiv proza noastră. Cum alături de adulţi se aflau numeroşi elevi de liceu, a fost un prilej nimerit pentru a răspunde unor interogaţii ce interesează toate vârstele: Ce mai spune opera lui Marin Preda cititorului actual? Care este ecoul imaginarului său artistic în mentalul colectiv românesc? Care sunt criteriile estetice în temeiul cărora putem judeca perenitatea operei prediste?
Specializat în literatură universală şi comparată, conferenţiarul a găsit nimerit să se întoarcă la un timp imemorial, la omul ancestral, fie omul de Neanderthal, fie omul de Cromagnon, fie „Homo Sapiens“, la zorii umanităţii, fixaţi cronologic de către experţi cu aproximativ două milioane de ani în urmă. Vestigii culturale, picturi rupestre, reprezentări grafice ale omului primitiv datează de circa 40.000 de ani. Suntem vechi pe pământ, dar şi de dată recentă dacă ne raportăm la vârsta universului. Pe o axă diacronică, istoria mare este făurită de personalităţi accentuate (Napoleon, Hitler, Stalin ş.a.), este suportată de cei mulţi (istoria ca experienţă traumatizantă) şi interpretată de câţiva (tălmăcire/răstălmăcire), numiţi îndeobşte istorici. Altfel spus, istoria însăşi a creat aceste trei categorii de oameni. Gândirea umană a descoperit la un moment dat o relaţie ciudată, aceea dintre real şi ficţional, dintre realitate şi artă. Aristotel a impus conceptul de mimesis, arta ca reflectare a realităţii. Platon a statornicit „lumea ideilor eterne“ a arhetipurilor imuabile, pe care le imită realitatea fenomenologică; arta devine finalmente o copie a copiei modelelor veşnice. Oameni de cele mai diverse condiţii psiho-intelectuale au exclamat de-a lungul timpului: „Viaţa mea a fost un roman!“, „Viaţa mea e ca un film!“ Capodopere literare s-au nutrit din realitate, prin transfigurare. Aceasta este calea clasică. Dar experienţa istorică ne-a arătat şi drumul invers: arta influenţează realitatea. Romane ale secolului al XIX-lea au impus o anumită vestimentaţie; filmul a impus un tip masculin: dandy, insul spilcuit, cu ţinută de ultim răcnet, frecventator de saloane simandicoase, spectator de teatru sau de operă, boem superior cu vervă şi spirit şi cel mai adesea craidon infatigabil. Muzica a promovat în anii ’60 un tip de frizură prin formaţiile „beat“ (The Beatles), un stil de a cânta (gesticulaţie şi atitudine corporală), iar în subsidiar o pledoarie prin liberalizarea sexuală.
Istoria mare este oficializată, obiectivă, neiertătoare şi nu o dată tragică. Părintele istoriei, Herodot, atestă un mare paradox: „Istoriile“ sale sunt împărţite în nouă cărţi şi botezate după numele celor nouă muze. Iată cum muzele ajută istoria! Cărţile cuprind legende, fabule, întâmplări cu tâlc, snoave, mituri etc. şi este semnificativ faptul că romanele antice se trag din istoriile lui Herodot. Istoria ca ştiinţă se naşte relativ târziu în perioada paşoptismului european, la finalul epocii romantice. Câteodată, legenda premerge evenimentului istoric: 1.800 de ani, nimeni n-a crezut că războiul troian s-a desfăşurat aievea. A trebuit să se nască un german perseverent care va descoperi în cele din urmă cetatea Troia şi în felul acesta realitatea a risipit legenda. Când oamenii s-au desprins de regnul animal, dobândind conştiinţă de sine, poziţia bipedă, verticală, şi o viziune asupra lumii, atunci s-a născut imaginarul artistic, adică o sumă de reprezentări ce exprimă atitudinea omului în faţa realităţii. O săgeată desenată pe un perete de peşteră, orientată cu vârful în sus, iată simbolul aspiraţiei ascensionale; un punct înconjurat de un cerc a plăcut atât de mult egiptenilor încât a devenit idiogramă. Pornind de la aceste simboluri grafice, ulterior, s-au născut alfabetul, limba şi apoi literatura de ficţiune. Omul simplu nu făcea deosebire dintre ficţiune şi lumea reală. Preceptul medieval Nihil sine Deo! era convertit în axioma „Tot ce-i scris este adevărat!“ Cărţile vechi, cu legături somptuoase şi scumpe, din aur, argint, alpaca, piele de animal, scoarţă de copac sunt codexuri, veritabile culegeri cu de toate: informaţii din zoologie, texte teologice, legi, povestioare morale etc. Datorăm lui Chrétien de Trois naşterea unor personaje memorabile precum Merlin, Arthur, Lancelot, cavalerii Mesei Rotunde, Sfântul Graal. Capodopera lui Cervantes, avându-l ca protagonist pe Don Quijote, reconfirmă axioma ficţiunii care bate realitatea. Eroul vrea să schimbe Spania, îşi făureşte iluzii, graţie unei fantezii productive şi pleacă după aceste iluzii, mânat de dorinţa irepresibilă de a izbândi. La un moment dat, Sancho Panza meditează asupra unei situaţii insolite: a aflat că el şi stăpânul său au devenit personaje de roman şi se întreabă cât de fidel este transformată artistic figura lor.
Revenind la Marin Preda, conferenţiarul a făcut o disociere subtilă între operele de pură ficţiune şi cele care conţin şi o meditaţie în marginea literaturii, precum şi detalii despre cum se scriu cărţile. Din prima categorie fac parte Moromeţii (vol. I şi II), Marele singuratic, Delirul. Acest din urmă roman a fost proiectat în două volume, dar nu apărut decât primul (în 1975). Dacă avem în vedere ecoul uriaş în conştiinţa publică şi unele reacţii externe negatoare, putem presupune că scrierea celei de-a doua cărţi a fost oprită de mai-marii sistemului totalitar. Metafora titlului este străvezie: războiul este o formă de delir colectiv, imposibil de stăvilit atunci când este atinsă masa critică. Alte cărţi ale scriitorului intră întrucâtva în spaţiul meta-literaturii, al consideraţiilor despre actul creaţiei, despre rolul romancierului în cetate, despre perenitatea creaţiei ficţionale: Imposibila întoarcere, Convorbiri cu Marin Preda de Florin Mugur şi întrucâtva Viaţa ca o pradă, care conţine o rememorare autobiografică a odiseei şcolare. Aflăm din confesiunile scriitorului cum se edifică o operă literară şi în ce constă misterul creaţiei, săvârşit în laboratorul intim, acolo unde îşi dau întâlnire vocaţia şi inspiraţia. Istoria mare poate schimba destinul popoarelor; istoria mică este aceea a fiecăruia dintre noi, fie mai spectaculoasă, fie mai ternă. În context se naşte o întrebare legitimă: Cât anume este istorie în Delirul şi cât literatură de ficţiune? Dozajul este greu de stabilit fiindcă decizia ultimă aparţine voinţei auctoriale. Două conştiinţe lucide ale secolului al XX-lea au lansat avertismente cu privire la ravagiile devastatoare pe care le poate provoca istoria mare: Marin Preda în Delirul şi Mihail Sadoveanu în Divanul persian. Dacă ne gândim la circumstanţele nefireşti şi controversate în care a sfârşit Marin Preda, la Mogoşoaia, înţelegem că, în cazul său, istoria mare s-a intersectat cu istoria mică şi această interferenţă nefastă i-a decis destinul. Mai importantă rămâne însă conexiunea esenţială dintre istoria reală şi ficţiunea predistă. Actul creaţiei rămâne inefabil, dar autorul Moromeţilor considera – paradoxal – că într-o construcţie romanescă evenimentele sunt „inventate“/recreate, şi doar sentimentele sunt eterne. Ilie Moromete, ţăranul arhetipal, „ultimul ţăran“ într-o istorie convulsionată, a trăit toată viaţa în orizontul iluziei, aidoma fascinantului Don Quijote: iluzia că băieţii cei mari vor rămâne lângă el şi-l vor ajuta în gospodărie până la bătrâneţe; iluzia că fetele îşi vor întemeia familii în Siliştea-Gumeşti, vor avea copii şi el va fi înconjurat de nepoţi ş.a.m.d. Volumul de eseuri Imposibila întoarcere are un titlu premonitoriu, revelator pentru destinul scriitorului însuşi: a simţit că nu se mai poate întoarce în satul natal, fiindcă acel sat nu mai „există“, a intrat în ficţiune şi odată cu el a dispărut şi ţăranul român.
Ultima observaţie a universitarului Constantin Dram aruncă o lumină edificatoare asupra sensului întregii demonstraţii critice: Marin Preda a trăit la graniţa fragilă ce separă discret realitatea de ficţiune, adică într-un univers fluid care face ca domeniile respective să fie oricând interşanjabile, desigur în spaţiul speculativului. Nutrim speranţa că expunerea doct-accesibilă a fost pe placul grupului compact de elevi de liceu, exponenţii unor generaţii pentru care Marin Preda poate fi mult mai mult decât un subiect de bacalaureat, banalizat prin repetiţie.
Teodor PRACSIU