„Deci la fără zece suntem în faţa şcolii. Vă las copilu’ şi plec. Îmi cer scuze. Dacă vă‑ntorceaţi până‑n doişpe, veneam şi eu.“ Tramvaiul zdrăngăne, frânturi de convorbiri telefonice din jur se amestecă pe sărite, ca în secvenţe cu telefoniste din filme interbelice, însă vocea mamei în dialog s‑ar zice cu o doamnă cadru didactic se dovedeşte penetrantă şi în urechile celor din jur. Îi cere interlocutoarei să aibă grijă unde‑l aşază pe copilu’ care urmează să‑i fie încredinţat „la fără zece“, încât să nu fie lângă, „că m‑am săturat şi de ea, şi de mă‑sa, nu vreau să le mai văd, să mai aud de ele“. Cererea seamănă a ordin şi, de altfel, toată adresarea e pe ton amabil‑imperativ‑subordonator. E tonul agresiv în toată regula care parcă s‑a generalizat în abordarea şcolii dinspre părinţi (organizaţi sau pe cont propriu), elevi (de asemenea, „voci curajoase“ sau exprimări organizaţionale), ca şi dinspre diverşi justiţiari, cetăţeni, oameni care, din poziţia pe care o ocupă în diverse instituţii, pot pune o vorbă bună pentru şcoală. Manipulator şi cu vorbe măreţe, este generată o suspiciune faţă de şcoală, în sensul metodelor şi posibilităţilor acesteia de a face educaţie şi de a transmite învăţătură. Şcoala însăşi se vede dirijată ca să se simtă vinovată, îndatorată, subalternă. Exemplele se adună, se înteţesc şi au note comune încât s‑ar zice că sunt concertate.
Provocatoare de niţică zarvă este „legea“ (chiar aşa?!) pe a cărei bază elevii cică nu numai că vor fi băgaţi la închisoare, ci vor primi şi încadrare la limita de sus a pedepsei dacă agresează profesori. Când colo, este o repunere în discuţie, abia la nivelul unei comisii a unei camere parlamentare, a propunerii mai vechi de considerare a personalului didactic drept autoritate publică şi astfel violenţele asupra acestuia să fie încadrate la ultraj, precum actele similare comise asupra unor autorităţi publice cum sunt, de exemplu, poliţiştii. Pe deasupra, elevii (cei mai mulţi, minori) nici nu pot ajunge aşa uşor la închisoare, nicidecum cu pedeapsă mare de tot. Problema este, ca şi în alte situaţii comparabile, pe de o parte, de neştiinţă a comunicării de către susţinători a esenţei iniţiativei, tocmai într‑o vreme a abundenţei de programe pentru formare în comunicare, cu absolvenţii comunicatori aferenţi, iar pe de altă parte, e o problemă de susţinere defectuoasă din partea altfel mult‑invocatelor forme de consiliere, forme psiho etc. a faptului că până la soluţia detenţiei agresivitatea unor elevi este de contracarat în alte feluri. Deocamdată, se bucură de susţinere entuziastă combaterea „trimiterii la puşcărie a elevilor“ prin formula „Da’ el de ce m‑a‑njurat?“, adică socotindu‑se că pedeapsa ar trebui să fie în dublu sens, pentru că şi profesorii îi agresează pe elevi.
Tot într‑un spirit considerat de echitate, este solicitată adoptarea mai repede a codului „care le interzice profesorilor să facă meditaţii şi să le ceară părinţilor bani“, din moment ce se află în vigoare statutul „cu pedepse pentru elevi“; la atât se reduce înţelegerea Statutului elevului şi a Codului etic al personalului didactic.
O manipulare făcută agresiv, din nerăbdarea de a i se vedea rezultatele acum, pe loc, pe negândite, reactualizează critici vechi şi generalizatoare la adresa şcolii: metode ineficiente de predare, insalubritate, sursă de violenţe şi de boli, refugiu pentru oameni incapabili şi depăşiţi. Întoarcerea este undeva spre începutul anilor ’90, dacă nu cumva, prin reliefarea atât de expresivă a contactării unor paraziţi, întoarcerea este spre vremea şcolii din Broşteni şi a caprelor Irinucăi. O întoarcere cu 26‑27 de ani se vede şi din asiduitatea solicitării de tratament special pentru învăţământul privat. Ba, privind cu atenţie, este vorba despre solicitări care vizează recunoaşterea drept forme, unităţi, metode etc. de învăţământ a câte ceva exterior profesionalizării şi instituţionalizării pe care le cere şcoala, adică a câte ceva ce nu e şcoală. Într‑un fel, este firesc să se întâmple aşa, pentru că exerciţiul bugetar comunitar european 2014 – 2020 a adus vremuri grele pentru înlocuitorii de şcoală (de formare), după ce ei înfloriseră în perioada anterioară din punctul de vedere al accesului la fonduri europene. Poate consonant, poate doar întâmplător, sunt reactivate şi emoţii legate de „mizeria“ în care sunt crescuţi copiii în unităţi de ocrotire, de tratamentele cărora le sunt supuşi elevii din învăţământul special, precum şi de obstacolele birocratice puse de autorităţi în faţa celor care ar vrea să intre în şcoli cu forme moderne de predare, de atragere a copiilor spre cunoaştere. Combaterea formelor „învechite“ e aşa înfocată, încât sunt avansate ca „moderne“ soluţii de‑a dreptul contrare educaţiei, precum supravegherea video a activităţii din clase, din timpul orelor şi „evaluarea“ şcolarilor de către psihologi aduşi din afara şcolii şi puşi direct şi exclusiv faţă în faţă cu elevii, tocmai ca să nu fie „influenţaţi“ de cadre didactice, documente, istoric etc. („evaluatori externi“?!)
Sistemul educaţional (ca şi sistemul medical) este agresat insistent într‑un stil care combină pretinsă vigilenţă, demascare şi mobilizare, pentru a deveni convins el însuşi că, aşa cum este organizat acum şi cu oamenii actuali, nu poate nici să fie bun, nici să devină bun.
Florin ANTONESCU