Există mai multe clasificări ale tipurilor de comunicare, în funcţie de raporturile elementelor care intervin în cadrul procesului şi pe care le vom trece, pe scurt, în revistă. Astfel, putem distinge:
După natura interacţiunilor implicate, comunicarea poate fi intrapersonală, situaţie când emiţătorul coincide cu receptorul, sau interpersonală, realizată între persoane distincte. Comunicarea intrapersonală este o comunicare reflexivă, a omului cu sine însuşi. Ea reprezintă „vocea interioară“ a individului, amplitudinea şi profunzimea ei exprimând complexitatea trăirilor şi a conştiinţei de sine a acestuia. Comunicarea interpersonală este o formă personalizată de transfer de mesaje care, mai mult decât orice altă formă de comunicare, are calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile şi comportamentele receptorului, permiţând, totodată, obţinerea unui feed-back bine definit. Tot în cadrul acestei categorii mai distingem comunicarea de grup, comunicarea publică şi comunicarea de masă. Comunicarea de grup presupune desfăşurarea procesului între mai mulţi participanţi; sunt considerate tipice pentru acest gen de comunicare grupurile formate din maximum 10-12 persoane. Când numărul membrilor grupurilor creşte mult peste această valoare, există tendinţa de divizare în subgrupuri, care, deşi rămân interconectate, comunică mai dificil în cadrului grupului-mamă. Comunicarea publică implică prezenţa unui unic emiţător şi a unui număr mare de receptori, exemplele clasice fiind reprezentate de conferenţiere şi discursul public. În situaţia comunicării de masă, există un emiţător unic (de regulă instituţional), iar direcţionarea mesajelor se realizează către o audienţă numeroasă, eterogenă şi anonimă, prin canale impersonale de comunicare – presa scrisă, televiziune, radio, internet. Specific acestui tip de comunicare este obţinerea unui slab feed-back, acesta fiind incomplet sau întârziat.
Din punct de vedere al modului de transmitere a mesajului, distingem două forme specifice: comunicarea directă, atunci când emiţătorul şi receptorul se află într-un context situaţional comun (faţă în faţă), şi, respectiv, comunicarea indirectă (mediată), situaţie în care  mesajul se transmite prin intermediul unor mijloace de comunicare externe (telefon, e-mail, fax, corespondenţă scrisă). În cazul comunicării indirecte se constată ca avantaj o mai bună structurare a mesajului şi o viteză superioară de transmitere, dar aceasta prezintă, pe de altă parte, dezavantajul unui feed-back slab şi riscul de distorsionare a conţinuturilor pe parcursul traseului lor către receptor.
Din punct de vedere al relaţiei emiţător-receptor, comunicarea se clasifică în comunicare unidirecţională şi, respectiv, comunicare bi/multidirecţională. Caracteristica comunicării unidirecţionale este că receptorul nu devine, la rândul său, şi emiţător, mesajul fiind transmis într-un singur sens şi fără feed-back – de exemplu, vizionarea unei emisiuni de televiziune sau audiţia unui post de radio. Emisia unidirecţională a mesajelor este specifică comunicării de masă şi chiar comunicării publice, de cele mai multe ori. Comunicarea bi/multidirecţională este  prezentă în situaţia când emiţătorul şi receptorul îşi schimbă succesiv rolurile. Este specifică comunicării interpersonale şi de grup, oferă feed-back rapid şi complet şi este, cel mai adesea, exemplificată de dialogul cotidian, fără însă a se rezuma doar la acesta. Un astfel de tip de comunicare se poate întâlni şi în procesele de comunicare publică (prin intervenţii din partea auditoriului) sau a comunicării de masă (emisiuni de radio sau televiziune interactive, poşta redacţiei ş.a.).
În funcţie de sensul şi direcţia de circulaţie a mesajului, se disting trei tipuri – comunicarea pe verticală, pe orizontală şi oblică. Comunicarea pe verticală se manifestă în cadrul  structurilor organizaţionale, între persoane poziţionate pe niveluri ierarhice diferite. La rândul ei, aceasta poate fi cu sens ascendent, când emiţătorul este la un nivel ierarhic inferior receptorului, sau cu sens descendent, când raportul este invers. Comunicarea descendentă urmează, de obicei, relaţiile de tip ierarhic, derulându-se de la nivelul managementului de vârf către nivelurile de execuţie. Conţinutul ei este dat de decizii, reglementări, instrucţiuni, transmiterea de sarcini, solicitarea de informaţii. Principala problemă a acestui tip de comunicare o constituie probabilitatea ca mesajul să fie filtrat în timp ce este vehiculat de la un nivel la altul, deoarece fiecare nivel poate interpreta mesajele în funcţie de propriile necesităţi sau obiective. În organizaţiile puternic centralizate şi în care se practică stilul autoritar, acest tip de comunicare este predominant. Pe de altă parte, rolul comunicării ascendente este esenţial pentru eficienţa procesului de comunicare, deoarece atestă recepţia mesajelor transmise de manageri. De asemenea, prin intermediul ei, managementul organizaţiei primeşte informaţii asupra modului de desfăşurare a activităţilor, despre opiniile şi propunerile angajaţilor, problemele identificate şi posibilele soluţii de rezolvare a acestora, precum şi nivelul de satisfacţie şi de relaţionare în cadrul organizaţiei. Comunicarea pe orizontală este caracteristică situaţiei când emiţătorul şi receptorul se află pe niveluri ierarhice egale. Ea are rolul de a facilita coordonarea acelor activităţi care au obiective comune şi desfăşurarea acestora fără intervenţia directă a managerului, fapt care generează economie de timp şi un grad mai ridicat de implicare la nivel executiv. Comunicarea oblică se desfăşoară între niveluri ierarhice diferite şi, totodată, între emiţători şi receptori situaţi în subcomponente organizaţionale diferite.
Din punct de vedere al caracterului oficial/neoficial al comunicării, aceasta se poate clasifica în comunicare formală şi, respectiv, comunicare informală. Primul tip este caracteristic raporturilor generate de structura, ierarhia şi activităţile organizaţionale. Este comunicarea „pe cale oficială“ prin care interacţionează persoanele şi grupurile în scopul îndeplinirii obiectivelor prestabilite, se desfăşoară pe baza unor norme, reguli şi proceduri interne, utilizează canale formale şi are un caracter determinat de politica de comunicare instituţională existentă la un moment dat. Comunicarea informală este reprezentată de circulaţia unor mesaje ce nu au o legătură directă cu funcţionarea organizaţiei şi scopurile acesteia, fiind exprimarea unor nevoi, afinităţi şi interese personale ale membrilor ei.  Ea utilizează canale paralele celor formale, traversează ierarhiile şi pune oamenii în relaţii personale, exterioare celor de colaborare sau subordonare caracteristice funcţionarii curente a organizaţiei.
Din punct de vedere al modului de codificare/decodificare şi de transmitere a mesajelor, întâlnim comunicarea verbală, comunicarea paraverbală şi comunicarea nonverbală. Nivelul verbal al comunicării vehiculează mesaje exprimate prin cuvinte. La rândul ei, comunicarea verbală se decelează în două categorii, şi anume comunicarea orală şi comunicarea scrisă. Comunicarea scrisă oferă emiţătorului un timp mai mare de gândire şi de argumentare, asigură o diversitate sporită a ideilor, concizie şi claritate, însă presupune un consum de timp şi resurse mai ridicat decât în cazul celei orale. Aceasta prezintă avantajul de a pune comunicatorii în relaţie directă, permiţând flexibilizarea şi adaptarea mesajelor în funcţie de reacţiile receptorului şi le generează acestora sentimentul de participare la viaţa organizaţiei. De asemenea, este o comunicare mai nuanţată şi cu potenţial persuasiv, care, pe de o parte, permite rezolvarea rapidă a unor probleme ce intervin în funcţionarea curentă a activităţilor, iar pe de altă parte contribuie la stabilirea unor raporturi personale între comunicatori. Comunicarea paraverbală este reprezentată de tonul, volumul şi ritmul vocii, iar comunicarea nonverbală de fizionomie, mimică, poziţie, gestică, precum şi de alte limbaje de comunicare complementare – limbajul spaţiului, al timpului, al lucrurilor şi al culorilor. Diferitele forme de manifestare ale acestor paralimbaje însoţesc permanent comunicarea verbală, conştient sau nu, voluntar sau involuntar din partea celor care comunică. Ele pot întări sau, dimpotrivă, pot contrazice ceea ce se doreşte a se transmite, fiind elemente care influenţează profund eficienţa şi calitatea actului de comunicare. Această aserţiune este susţinută de studiile în domeniu, care au arătat că nivelul verbal reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare, în vreme ce 38% din acesta are loc la nivel paraverbal şi 55% la nivel nonverbal   (A. Mehrabian şi M. Weiner). De aceea, este extrem de importantă analizarea acestor trei niveluri ale comunicării în scopul înţelegerii structurii extrem de complexe a procesului, precum şi pentru formarea unor bune abilităţi personale de comunicare.
 
Prof. Ioana Mihaela Neacşu,
Colegiul Naţional Grigore Moisil, Bucureşti
 
Bibliografie:
– Dâncu Vasile Sebastian, Comunicarea în Managementul Instituţional, Fundaţia Civitas pentru Societatea Civilă şi Facultatea de Ştiinţe
Politice şi Administrative, Universitatea „Babeş-Bolyai“,
Cluj-Napoca, 2000;
– Niculae T., Gherghiţă I., Gherghiţă D., Comunicare organizaţională şi managementul situaţiilor de criză, Suport de curs, 2006, Editura M.A.I.