G. VLĂDUȚESCU academician, profesor universitar

„Titu Maiorescu a trăit și a lucrat în vremile cele mai grele ale culturii noastre naționale, în vremile romantice, în vremile zbuciumate când toți alergau, cu înfrigurarea începuturilor entuziaste, după adevăr, bine și frumos, dar nu știau încă pe ce căi să-și îndrepte pașii grăbiți. Atunci s-a ridicat Maiorescu, arătând tuturor calea cea dreaptă, care ducea îndărăt către firea adevărată a poporului nostru, către limba lui adevărată, către adevăr în simțire și în cugetare, către simplitate și temeinicie la forme ale adevărului, în vorbă și în scris“.

Așa îl percepea în 1927, la un deceniu de la petrecerea din viață a lui Maiorescu, P.P. Negulescu, apropiat și succesor la Catedra de Enciclopedie și Istorie a Filosofiei la Iași apoi la București. Alt elev al său, și el în preajmă un timp, apoi rezervat, când nu, lamă de cuțit, C. Rădulescu-Motru, nota în ziua de 17 martie 1933 în Jurnalul său (Revizuiri și adăugiri) că „Titu Maiorescu, pe care eu am avut ocazia să-l cunosc bine personal, nu era prea muncitor… N-a urmărit niciodată cu patimă o problemă în toată amănunțimea“.

Se prea poate să fi exagerat și unul și celălalt, deși nu în proporții egale. Negulescu, orice s-ar zice, mai puțin.

Este greu de prezumat dacă Maiorescu ar fi ales să profeseze în Germania sau dacă, în țară, s-ar fi consacrat filosofiei asemenea lui Negulescu, lui Rădulescu-Motru, lui Petrovici, toți în succesiune, nu doar ca elevi, recunoscând cei ce recunoșteau și dezlegându-se cei ce se vor fi dezlegat cât și cum vor fi făcut-o. Afară de aceia, mulți l-au păstrat în suflet, mulți au ridicat piatra. Dintre cei din urmă, unii, poate, din vanitate, alții având alte măsuri, judecând din varii situări: filosofice, estetice, politice. Afară de necunoaștere și de vanitate, care nici nu intră în discuție, celelalte erau și îndreptățite și nepotrivite, cât fiecare numai prin aplicare asupră-le luate una câte una se poate măsura.

Îndreptățirea, în genere, vine din spiritul critic congener ca și din faptul că percepția se modifică pe măsura timpului cultural, ca și a provocărilor istorice. Se schimbă și criteriile, se schimbă și gustul care nu este chiar de neluat în seamă. De gustibus…, totuși se poate și trebuie să se discute.

De tot în marginea culturii, cel puțin, sunt respingerile determinate și orientate politic, fie ele de la „dreapta“, fie ele de la „stânga“.

Maiorescu a cam avut parte de toate. Dar la 180 de ani de la nașterea sa, încă există cultural, chiar la cota de sus, deși cu operă scrisă, deopotrivă, ca dimensiune, și deschidere, mai prejos decât aceea a lui C. Rădulescu-Motru, a lui P.P. Negulescu, ori în altă ordine, decât aceea a lui Călinescu, a lui Vianu.

Ca în orice cultură, urmând o tradiție istoriografică târzie, în care se distingeau „două începuturi“ ale filosofiei elene, (ionian și italic) și în ceea ce ne privește s-ar putea identifica un „descălecător“ în Dimitrie Cantemir în paradigmă greacă post-antică și bizantină, iar altul (al doilea cronologic) în Samoil Micu, dinspre latinitate (scolastică și primitiv-modernă).

Maiorescu ar fi un al treilea și el, asemenea celor doi înaintași prin limbaj, filosofia ca poezia fiind mai înainte de orice fenomen în limbă.

Dimitrie Cantemir punea la începutul Istoriei ieroglifice o „Scară a numerelor și cuvintelor streine tâlcuitoare“, un fel de „lexiconaș“ cum avea să zică kir Grigorie Râmniceanu, de numai 280 dintre care cam 40 erau termeni ai filosofiei, ca apoi, în „discursurile“ personajelor animaliere (Struțocămila, Vidra, Ciacalul, Bâtlanul, Lupul) să le pună la încercare (sintactic). Ca în vremea și în lumea sa Cicero în Despre supremul bine și supremul rău, Samoil Micu, apoi, traducea – prelucra, remarcabil fiind acela al lui Baumeister de școală wolffiană, Elementa philosophie. Pe atunci, nu doar că avea trecere, dar în expunere didactică, filosofia wolffiană va fi câștigat prin accesibilitate.

Direcția nouă preconizată de Maiorescu nu doar „în poezia română“, în filosofie avea să fie încă mai deschizătoare.

Asemenea lui Cantemir și lui Micu, dar la scara vremii lui, Maiorescu alegea în cursurile sale de istorie a filosofiei, așa cum prevenea, „contimporani“, germani, începând cu Imm. Kant, francezi cu „postcartezienii“ de la Royer-Collard la Comte, englezi de la școala scoțiană la Herbert Spencer.

Fenomen în limbă, pentru a fi adusă la cota vremii, filosofia în cultura română avea nevoie de un limbaj pe măsură. De aceea în cursurile sale Maiorescu se va fi aplicat filosofilor, în periodizarea consacrată pe atunci, „contimporani“.

Aplicând târziu (dar nu neapărat majoratul este în funcție de vechime) filosofia la noi, în reprezentarea lui Maiorescu, trebuia prin deschiderea către contemporaneitate să înceapă prin a fi contemporană.

Cunoscând bine limba filosofilor de aplicație ca și filosofia lor, într-un fel intropatic, intrând adică în logica lor, Maiorescu nu făcea lucrare de profesor care citește pentru alții, scutindu-i pe aceștia de efort. Didactica sa, superioară, introducea în logica reconstrucțiilor, căutând astfel să formeze deprinderi de gândire cât mai diferite astfel încât mintea să se miște în libertate, dar sub severă critică. Nu lăsa de o parte de aceea nici filosofiile la care nu adera. Era dreptul lui de a se atașa de unele și de a se distanța de altele. Dar n-o făcea necritic, cu primele, nici negaționist față cu celelalte.

Nu era deloc entuziasmat de „pozitiviștii“ vremii de la Auguste Comte la Herbert Spencer. În anul universitar 1894-1895, Istoriei filosofiei franceze contimporane lui Comte îi rezerva 16 lecții, iar lui Spencer la Istoria filosofiei engleze… în 1896-1897, 20. Reținând ca „importantă din concepția lui Comte, ideea generală a unei sociologii ca știință pozitivă“, nu trecea cu vederea „naivitatea cu care el confundă aprecierile sale pozitive asupra evenimentelor istorice cu adevărurile pozitive“ (Prelegeri de filosofie, Scrisul românesc, 1980, 173).

Continuarea articolului poate fi citită în numarul doi, serie nouă, al revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Revista poate fi achiziționată  aici.