Pentru că se vorbeşte mult în ultima vreme despre moartea lui Eminescu şi unii comentatori cu imaginaţia bogată şi firea bănuitoare sugerează ideea că Maiorescu ar fi participat la o conspiraţie care a dus la asasinarea poetului (ipoteză, după mine, cu totul absurdă), nu-i fără rost să răsfoim însemnările sale zilnice pentru a putea vedea dacă această sinistră, insalubră suspiciune se potriveşte cu natura morală şi spirituală a criticului olimpian. El a notat toată viaţa, după cum se ştie, în caietele sale secrete (toată viaţa înseamnă, în cazul lui, de la vârsta de 15 ani până la moarte, mai precis: din 1855 până la 1917), înregistrând, cu o meticulozitate de grefier, timp de 62 de ani, micile evenimente diurne, starea vremii, lecturile, întâmplările conjugale, relaţiile din spaţiul public etc. La prima vedere, calendarul lui este sărac şi arid, puţine note personale se strecoară în text, iar când se strecoară, totul este notat în propoziţii scurte, autoritare, strict comunicative, fără nicio preocupare pentru frumuseţea limbajului. Autorul îşi formează de timpuriu o concepţie în acest sens, zicând că viaţa intimă a individului nu trebuie, sub niciun chip, exhibată public. Când citeşte jurnalul Anei Rosetti, a doua soţie, este scandalizat de indiscreţiile lui şi o convinge să-l distrugă. Înainte de moarte, criticul însuşi elimină din caietele sale unele însemnări socotite imprudente. Practică, altfel spus, o cenzură morală şi intelectuală, în concordanţă, de altfel, cu concepţia lui mai generală privitoare la comportamentul unui om de calitate. Acesta nu trebuie să coboare niciodată sub un anumit nivel de discreţie şi micul infern al fiinţei, inerent condiţiei umane, nu trebuie scos la suprafaţă. Nu trebuie ascuns nici măcar într-un caiet secret…
Cu toate aceste prevederi, în însemnările sale zilnice pătrund suficient de multe accente subiective, în aşa fel încât putem deduce, la lectură, stările lui de spirit nu totdeauna olimpiene, momentele sale de criză morală care-l împing, uneori, pe pragul sinuciderii. Ideea unui Maiorescu abstras şi senin, imperturbabil, goethean, idee pusă în circulaţie de elevii lui, iese înfrântă din această confruntare cu discursul său diaristic, copleşit, uneori, de sfâşieri şi disperări interioare. Omul Maiorescu, vreau să spun, iese mai bogat sufleteşte şi cu o personalitate umană mai complexă din aceste însemnări rapide, notate, din când în când, în nemţeşte sau franţuzeşte, unele dintre ele netipărite până azi.
Ediţia recent apărută în seria „Opere fundamentale” (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2014) încearcă să le descifreze şi să le reproducă pe toate într-o transcriere însoţită, cum este şi firesc, de informaţiile critice trebuitoare. Volumul întâi se opreşte la 1882. Va urma, desigur, un al doilea volum care să ducă până la capăt (1917) acest discurs diaristic, cel mai lung – nu însă şi cel mai voluminos – din literatura română. Un al treilea tom ar urma să cuprindă corespondenţa, importantă mai ales pentru perioada de tinereţe a criticului. Ea aduce date noi despre viaţa intelectuală şi, fapt inedit, despre viaţa sentimentală a lui Maiorescu din faza logodnei cu Clara. Când acest proiect va fi încheiat, vom avea, în fine, un Maiorescu integral, vreau să spun: un Maiorescu cu toată opera lui critică şi estetică (deja tipărită în două volume masive), cu toate discursurile parlamentare (strânse în două tomuri) şi cu toate scrierile sale subiective, care încep, iată, să fie cunoscute.
*
Când începe să-şi noteze, la 15 ani, gândurile şi impresiile în caietele secrete, adolescentul Maiorescu nu are, se înţelege, o idee precisă despre rolul şi structura unui jurnal intim. Nu va avea, la drept vorbind, nici mai târziu. Criticul nu va face niciodată reflecţii mai profunde despre utilitatea acestui gen de sertar. Nu uită să înregistreze ora şi locul în care notează în caiet („tocmai bate 12”, „acum, ora 6, sunt în salon şi am scris această dare de «seamă»” sau „sunt singur acasă”, „mi-am scris aceste pagini de jurnal”, „scriu pe culmea Tâmpei”), dar nu simte în nicio împrejurare nevoia să discute, cum fac de regulă diariştii, despre posibilităţile şi constrângerile jurnalului intim. Oricum, nu se gândeşte niciun moment la el ca la o formă posibilă de literatură, aşa cum se gândea, la începutul secolului, Stendhal. Maiorescu nu vede în aceste însemnări intime decât un „aide-memoire” şi nu-i atribuie, deducem, decât un rol pur practic.
Abia în ianuarie 1866 dăm peste o însemnare, vagă şi aceasta, despre rostul jurnalului: „Găsesc iarăşi timp pentru jurnal. E vorba acum să reţin din viaţa plină care mă împresoară, acum, mai mult faptele şi unele impresii încă”. Uită uneori luni întregi să noteze în caiete sau nu are timp şi, când reia jurnalul, îşi exprimă mirarea şi nemulţumirea: „Cum s-a putut să nu scriu nimic în jurnalul acesta de atâtea luni?”… Şi uitarea şi mirarea de a uita intră, se ştie, în retorica genului. Maiorescu, om disciplinat în toate, nu face abuz de ea. El nu are propriu-zis conştiinţă de diarist, dar intuieşte importanţa jurnalului. Nu ca o trebuinţă pentru literatură, ci, repet, pentru trebuinţele spiritului său. Reciteşte în mai multe rânduri ceea e a scris, adaugă ici un cuvânt în fraza veche, şterge acolo altul sau face unele precizări în marginea notaţiei anterioare. Semn că Maiorescu nu scapă din vedere faptul că însemnările sale zilnice vor fi citite într-o zi de alţii.
Nu le destinează cuiva anume, dar nu-şi ignoră posibilul destinatar viitor. Prin 1882, când omul se construise moralmente şi spiritualiceşte de mult şi avusese timp să se impună în viaţa politică şi culturală a ţării sale, dăm în jurnalul său peste un fragment interesant: „stat în cameră lânced, întins, citit cu încântare scrisori şi jurnalul de mai demult”. Este, dacă nu mă înşel, unica oară când diaristul arată o satisfacţie estetică faţă de jurnalul său. Dacă, bineînţeles, interpretăm că acest „cu încântare” se referă şi la jurnalul anterior, nu numai la scrisori. Să mai reţinem că tânărului hotărât să-şi disciplineze firea („mă reţin în toată privinţa, o să văd să mă fac om tare bun”) nu-i plac biografiile şi, în genere, are oroare de indiscreţii. Citind ceva despre George Sand şi aflând că scriitoarea este „un crud şi fără scrupule talent literar”, adaugă: „Ei, şi? A arăta oameni mari în halat e meschin”. Nu sunt alte date în jurnal care să arate că Maiorescu şi-a schimbat vreodată opinia.
În ultimii ani de viaţă (1912-1917), când i se întâmplă atâtea (prim-ministru, războiul balcanic, pacea de la Bucureşti, moartea Anicuţei, crizele lui de stenocardie), Maiorescu îşi face timp să pună ordine în hârtii. Reciteşte jurnalul intim, singur sau cu secretara sa, Olga Neuman, şi-l revizuieşte. Duminică, 5/18 aprilie 1915 notează: „început cetit jurnalele mele vechi cu O. Neuman”. Vineri, 17/30 aprilie continuă: „lucrat mai departe la jurnalele din vechime”. Peste două zile: „de la 10… – 11 ore cu O.N. revizuirea jurnalului”. Ultima seară a anului 1913 şi-o petrece singur – „cetit jurnalele mele”. Reia lectura sau, oricum, înregistrează acest fapt şi în martie (18/31) 1916: „cetire de jurnale”. În fine, cu gândul la moarte, revizuieşte toate cele 40 de jurnale şi scrisori: „urmez cu revizuirea celor ş…ţ. Pregătiri pentru caz de moarte”. Acest „urmez” dovedeşte că operaţia începuse mai demult, fără ca Maiorescu s-o mai consemneze în caiete.
*
La 30 de ani, Maiorescu se lansează cu toată inteligenţa şi voinţa lui în politică. De aici înainte caietele secrete vor fi dominate de această temă. Cu portrete vii, reflecţii, caracterizări dure, momente de descurajare, crize de orgoliu. „Cele politice”, cum zice Maiorescu într-un loc, îi ocupă timpul şi spiritul. În jurnal nu pătrund, la drept vorbind, decât aceste combinaţiuni, retractări, deziluzii, şi acestea notate pe scurt şi cu pauze enorme între ele. Este limpede că omului intrat în mecanismele politicii nu-i mai este aminte să respecte ritmurile calendarităţii. Devine deputat, ministru şi ţine în Cameră discursuri care au mare succes. Îl menţionează de fiecare dată şi chiar în mod excesiv. Personalitatea criticului se împlineşte şi totodată se fixează stilul său de existenţă.
*
Se cuvine totuşi să semnalăm faptul că Maiorescu nu-i în totalitate şi, în esenţă, ceea ce se cheamă un „reacţionar”, un „antimodern” fanatic, în fine, un adversar incoruptibil al sincronizării structurilor sociale şi un duşman inflexibil faţă de ideile noi. Deosebirea faţă de „roşii” pe care îi combate cu vehemenţă Eminescu este că Maiorescu vrea progresul organic, vrea o evoluţie lentă şi profundă, nu revoluţie, adică schimbări bruşte care nu construiesc, ci dislocă şi pustiesc. Nu-i, aşadar, cu orice chip, împotriva imitaţiei formelor străine, ci numai împotriva acelora ce nu se potrivesc culturii noastre.
Mi-au căzut ochii zilele aceste pe un fragment pe care, nici eu nu ştiu de ce, nu l-am luat în seamă până acum, deşi am citit de atâtea ori Direcţia nouă. Iată cum sună el: „îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrâureşte cu necesitatea asupra lui. Căci unul din semnele înălţimii culturii este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuşi şi de a formula idei pentru omenirea întreagă ş…ţ La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpându-şi şi întărindu-şi neatârnarea naţională sau plecându-se sub puterea străină”. Ce-i neadevărat în aceste fraze? Înainte de a spune ce-i neadevărat, să spun ce-mi pare a fi adevărat. De pildă, ideea sincronizării culturilor, cel puţin a culturilor europene: „a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european”. A doua idee justă este că o cultură naţională trebuie să depăşească spaţiul mărginit al intereselor individuale şi să ofere idei întregii omeniri, să fie, altfel spus, deschisă spre universalitate. În fine, este în textul lui Maiorescu şi observaţia că unirea „în principiile de cultură” trebuie făcută în aşa fel încât cultura să-şi întărească „neatârnarea naţională”…
Încă o dată: Ce-i greşit în acest punct de vedere, unde este conservatorismul lui Maiorescu, ce se întâmplă cu faimoasa lui ostilitate faţă de „formele fără fond” etc.? Se întâmplă că, în fapt, Maiorescu nu-i un adversar necondiţionat al sincronismului în cultură. El acceptă, s-a văzut, parteneriatul în culturile europene, cu o condiţie: ca această colaborare să se poată face „ca un soţ de asemenea”, nu „ca un rob supus”… Şi mai ales ca în acest proces neapărat să nu se micşoreze, cumva, neatârnarea naţională. Cu alte cuvinte: cultura română să nu-şi piardă identitatea în procesul inevitabil de unire (întâlnire, înrâurire reciprocă „în principiile de cultură”). Clauze corecte.
Pe scurt: Maiorescu, membru de frunte al unui partid conservator, nu-i cu totul străin în cugetările sale – şi chiar în sfera criticii estetice pe care o practică – de spiritul just al sincronismului. O spune, s-a văzut, cât se poate de limpede: „îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrâureşte cu necesitate asupra lui”. Este ceea ce vor susţine, după aproape o jumătate de secol, E. Lovinescu: societăţile mai puţin dezvoltate imită societăţile dezvoltate, împrumută de la ele forme. Maiorescu vrea numai ca sincronismul să nu uniformizeze culturile naţionale. În limbajul politologiei de azi, Maiorescu nu-i un altermondialist, este un adept moderat al universalizării.
Academician Eugen SIMION