Avem un stat tânăr. Contextul istoric a permis înscrierea României pe harta politică a lumii abia în 1859. În comparaţie cu ţări mai ferite din calea furtunilor sau cu popoare mai numeroase, existenţa noastră statală nu impresionează ca durată. Existenţa noastră între frontiere variabile ale aceleiași ţări este rezultatul luptelor pe care înaintașii le-au purtat. Victoriile și pierderile sunt însemnate cu morţi pe fiecare centimetru pătrat. Monumentele noastre vorbesc despre momente în care am sângerat și momente în care am triumfat. Dar lucrurile care au marcat destinul întregii naţiuni au fost înfăptuite doar atunci când am fost ÎMPREUNĂ.
Am fost împreună cu Mihai Viteazu, am fost împreună în 1859, 1877 și 1918 și 1989. În rest, am locuit doar între aceleași graniţe. Interpretarea evenimentelor este în sarcina istoricilor. Cunoașterea lor și cinstirea memoriei celor care le-au înfăptuit este în sarcina fiecărui individ care aparţine acestui popor. Pe pământul patriei sau oriunde în lume, apartenenţa la un neam implică sentimente ce nu pot fi șterse. Nu e vorba de apartenenţa dovedită cu acte, ci de cea înscrisă în suflet.
Începutul  mileniului III con­sem­nează schimbări importante în politicile naţionale, mai ales la nivel european. Un individ poate avea mai multe cetăţenii. Din raţiuni istorice sau econo­mice, au mai fost momente în care oamenii și-au schimbat religia. Din nevoia de libertate, unii și-au abandonat ţara. Acum se colecţionează cetăţenii.
Uniunea spre care ne îndreptăm nu are încă o poziţie clară faţă de acest fenomen. Speranţa că anularea graniţelor statale va contribui la formarea unei mari naţiuni europene mai există încă. Deși încrederea în viitorul Europei comune a fost serios zdrun­cinată, mecanismele uniunii funcţionează încă. Direc­tivele pri­vind economia, libera circulaţie a per­­soa­nelor, comunicaţiile, educaţia etc. se aplică. Cu mai mult sau mai puţin entuziasm, guvernele se confor­mează. Cu amânări justificate sau nu…
În paralel, statele se pregătesc pentru viitoarea confruntare. Păstrarea identităţii va fi subiectul principal al următoarelor decenii. De poziţionarea în caruselul Europei mileniului III depinde supravieţuirea fiecărui popor. La nivel declarativ toţi sunt de acord cu unitatea în diversitate. Acţiunile concrete la care asistăm ne duc cu gândul la cu totul altceva.
Cei care cunosc regulile jocului se pregătesc deja. Programele școlare sunt adaptate, planurile de învăţământ sunt revizuite. Educaţia formală și nonformală vizează din ce în ce mai mult dezvoltarea și conservarea sentimentelor patriotice. Includerea noastră în marea familie europeană a început în 2007. Dacă vom reuși, din nou, să fim împreună pentru realizarea deplină a integrării, în condiţii de demnitate și respect reciproc, vom vedea.
Asediul la care suntem supuși prin mai multe metode nu este o fatalitate. Interese oculte mobilizează resurse imense pentru  a ne menţine în defensivă. Am mai trecut prin așa ceva. Am avut chiar momente mai grele. „Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, și mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai.” (Angajamentul lui Petru Rareș s-a înfăptuit mereu.)
Mai putem obţine o victorie. Avem mijloacele. Chiar dacă populaţia ţării a scăzut, numărul românilor adevăraţi este în creștere. Din Montreal în Sidney și din Cape Town în Tokyo sunt mulţi de-ai noștri care vibrează la auzul unei doine. Problemele create de conaţionali certaţi cu legea se vor dovedi elemente străine poporului român. Tinerii noștri bursieri la universităţi de renume vor dovedi competenţă și vor ști să promoveze imaginea României dacă au o educaţie patriotică pe măsură.
Reușita este însă condiţionată, încă o dată,  de capacitatea noastră de a fi împreună.
Ioan ARDELEANU