Mai predăm încă istoria în România?

11

Mihai MANEA Inspector școlar ISMB Președinte APIR-CLIO și EDUINVEST

Au trecut trei decenii de la înlăturarea regimului comunist în România, dar predarea istoriei continuă să țină cap de afiș în marea dezbatere privind soarta educației în România. Căci istoria, ca și celelalte discipline de studiu, cunoaște în prezent numeroase schimbări în ceea ce privește: a) aria tematică a curriculumului de istorie; b) numărul de ore la clasă – un capitol la care România stă CATASTROFAL, în ciuda micilor recuperări din planul-cadru de la gimnaziu adoptat în 2016; c) metodele de predare-învățare – o discuție dacă competențele de atins mai sunt sau nu motorul înnoirii pedagogice este atât de necesară; d) manualele de istorie – după episodul trist, greu de înțeles al discuțiilor privind revenirea la manualul unic, terminat cu experiența nereușită de la manualul de clasa a VI-a; e) pregătirea continuă a profesorilor de istorie – un capitol la care stăm la fel de deficitar, în ciuda unor experiențe salutare în ceea ce privește predarea valorilor cetățeniei democratice, a Holocaustului și a combaterii antisemitismului.

Unde suntem în prezent?

De trei decenii încercările de a reforma sistemul de învățământ și, odată cu acesta, și disciplina istorie fac mult zgomot, uneori cu rezultate modeste. Este nevoie, fără îndoială, de o cotitură în sistemul educațional românesc, căci și raportul privind rezultatele aplicării testelor PISA și foarte recenta luare de poziție a Academiei Române în favoarea sporirii numărului de ore la unele discipline, arată că există probleme grave.

Aceasta deoarece este evident că și România este afectată de criza predării istoriei în școală, mai ales că în condițiile în care elevii învață istoria din trei surse importantefamilie, media și respectiv, școala, interesul acestora pentru istorie vizează mai ales perioada secolului al XX-lea și istoria recentă. Totodată suntem martori ai diversificării registrului tematic al istoriei în domeniul academic și la școală, dar și al abandonării de tip patriotic al istoriei, aceasta deoarece pare că școala românească s-a îndepărtat mai de tot de discursul de tip patriotic. Apariția de noi programe și manuale de istorie – multe cu lipsurile lor inerente, deși, să recunoaștem deschis, încă există probleme mari în a se citi o programă de istorie și a se înțelege realmente rolul manualului de istorie la clasă –, abordarea la clasă în mod deschis, de pe pozițiile multiperspectivității, a problemelor controversate și sensibile ale istoriei, formarea de competențe și promovarea de noi valori în rândul tinerei generații, pe care aceasta din urmă tinde să le adopte, completează tabelul privind predarea istoriei în școala românească.

În schimb, discuția privind problema numărului de ore alocate istoriei în școala românească a fost o constantă, cel puțin în ultimii 30 de ani. Aceasta s-a produs în condițiile scăderii constante a numărului de ore de care dispune disciplina istorie în planurile-cadru, în ciuda opoziției unor factori de conducere din cadrul MEN/MECȘ, respectiv, a inspectorului general de istorie. Ultimele trei decenii au fost martore ale unor adevărate odisee în această problemă – scrisori deschise ale facultăților de istorie din țară și ale asociațiilor profesionale ale profesorilor de istorie, campanii de presă de proporții, intervenții pe lângă miniștrii Educației, doar-doar istoria mai poate căpăta o oră sau două. Doi reputați istorici, unul astăzi trecut în lumea celor drepți, altul retras la pensie, au îndeplinit în trecut funcția de consilieri ai președinților României și deși au clamat mereu injustețea în legătură cu numărul mic de ore alocate disciplinei istorie în planurile-cadru, nu au întreprins absolut niciun pas concret pentru a debloca problema. Mai mult, a rămas memorabilă în 2016, celebra dezbatere privind planurile-cadru pentru gimnaziu, de la Biblioteca Centrală Universală din București, când un confrate în ale didacticii, care este considerat un expert în domeniul învățământului, a propus nici mai mult, nici mai puțin decât transformarea istoriei în educație socială. La aceasta s-a adăugat modificarea în 2017-2018 a organigramei MEN și dispariția funcției de inspector general pe discipline de studiu. Dincolo de toată această situație, România rămâne singurul stat membru al Uniunii Europene care dispune de cel mai mic număr de istorie, și anume 1-2 ore. Conform datelor Asociației Europene a Profesorilor de Istorie (EUROCLIO), rețelei EURIDICE și a Consiliului Europei, situația numărului de ore la clasă alocat predării istoriei în Europa se înfățișează astfel:

  • Albania – 2-3 ore
  • Austria – 2-3 ore Studii sociale
  • Bulgaria – 3 ore
  • Belarus – 3 ore
  • Belgia – 2-3 ore
  • Cehia – 3 ore Ø
  • Danemarca – 2 ore Istorie și știinte umane
  • Estonia – 3 ore
  • Germania (landuri) – 3 ore
  • Irlanda – 2-3 ore
  • Islanda – 2-3 ore Istorie și știinte umane
  • Finlanda – 2 ore Studii sociale
  • Franța – 3-5 ore Istorie și geografie
  • Grecia – 2-3 ore
  • Letonia – 2 ore
  • Lituania – 2 ore
  • Macedonia FYROM – 2 ore
  • Marea Britanie – 3-4 ore
  • Olanda – 3 ore
  • Polonia – 3 ore Istorie și știinte sociale
  • Rusia – 2-5 ore
  • Slovacia – 2 ore
  • Turcia – 2-3 ore
  • Ucraina – 3 ore
  • Ungaria – 3-4 ore

Concomitent, disciplina istorie a rămas supusă asaltului politicului, căci în 1999 România a fost martora scandalului privind manualele de istorie. Nicicând în acești 30 de ani nu a fost mai multă nevoie ca acum de o discuție sistematică privind rolul și locul istoriei în școala românească, respectiv a ceea ce înseamnă patriotismul în epoca recentă și cum poate fi acesta cultivat la elevi. La aceasta și-a adus contribuția și o mare parte din media, în condițiile în care s-a împământenit tot mai mult ideea conform căreia oricine, dar oricine – din păcate foarte mulți nespecialiști și chiar politicieni – și-a spus și își poate spune cuvântul cu privire la predarea istoriei. În același timp, atârnă greu într-un demers analitic și riguros faptul că discuția asupra planului de învățământ este deseori apanajul unor factori de decizie de altă specialitate decât istoria, deseori fără legătură directă cu cei care predau la catedră. De asemenea, multe dintre documentele de politici educaționale sunt astfel întocmite încât par că au nevoie de traducere din limba română în limba română, pentru a fi înțelese de către marea majoritate a cadrelor didactice. Nu în ultimă instanță, din păcate, asociațiile profesionale ale cadrelor didactice, specialitatea istorie, nu au acționat unitar pentru a reda istoriei rolul cuvenit în școala românească.

Practic, ne aflăm în situația în care România a subscris și a susținut oficial la unele documente oficiale europene privind locul și rolul istoriei în școală, și anume:

  • 1. Recomandarea 1283/1996 privind istoria și învățarea istoriei în Europa, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei;
  • 2. Recomandarea 15/2001 privind predarea istoriei în Europa secolului XXI, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.

Desigur, o întrebare logică care ar urma ar fi: Cum se respectă aceste documente și cum se aplică în România?

Continuarea articolului poate fi citită în numarul doi, serie nouă, al revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Revista poate fi achiziționată  aici.