Printr-o scrisoare deschisă în care analizează starea actuală a învățământului nostru superior și a cauzelor care-i determină nivelul, un grup de profesori și cercetători din domenii variate, de la medicină la arte, și de la istorie la inginerie, propun o serie de măsuri mergând până la desființarea universităților neperformante, fundamentarea doctoratului numai pe cercetare și excluderea doctoratului profesional și supervizarea doctoratelor de către Academia Română.

Între altele, în scrisoarea deschisă a universitarilor și cercetătorilor se spune:

„Plagiatul este furt și nu e nevoie de nici o demonstrație cu texte legislative. Dar  plagiatul este doar vârful vizibil al aisbergului. În străfunduri își duc somnul în liniște  tezele de doctorat «cuminți», cu ghilimele, cu aparat critic potrivit normelor academice, însăilate, încropite din două cămăși vechi, compilații reușite, fără nici o valoare științifică.

La lipsa de valoare a unor teze de doctorat și la plagiat s-a ajuns pentru că:

1. La toate nivelurile de învățământ din România se practică furtul intelectual, de la copiat la examene la obținerea licenței/masteratului cu lucrări scrise de alte persoane decât candidatul.
2. Învățământului superior s-a masificat necontrolat după 1990, prin apariția a noi universități publice și private, multe în localități fără nicio tradiție universitară, cu un corp didactic recrutat din veleitari locali, cu logistica încropită și modestă.

Prin anii 1996-1997, universitățile de stat, pentru a-și spori veniturile, au inventat sistemul de studenți plătitori de taxe, peste cifra celor bugetați. Și pentru că potrivit Constituției României învățământul de stat este gratuit (art. 32, al. 4), a venit Legea 441/2001 pentru a permite învățământul superior de stat cu taxă, liniștind astfel conștiința unor rectori, decani, profesori și a (numeroșilor) profesori-parlamentari.

Între 1996 și 2009 în universitățile românești au obținut diploma de licență 503.000 economiști, 175.000 juriști și 69.000 politologi. O țară de economiști și juriști! Nimeni nu știe de câți absolvenți de studii superioare are nevoie România și de ce fel de specializări.

În 2021 în România erau 46 instituții de învățământ superior de stat civile, 7 instituții de învățământ superior de stat militare, în total 53. În Franța, cu o populație de 3,5 ori mai mare, sunt 74 de universități publice. Tot atâtea sunt în Italia, la o populație de 3 ori mai mare decât a României. Germania, la o populație de 4,5 ori mai mare decât a României, are 86 de universități. Spania, cu o populație de 2,5 ori mai mare decât a României, are mai puține universități publice decât România, numai 50. În 2021 în România se mai adaugă 34 instituții de învățământ superior particular acreditate și 6 instituții de învățământ superior particular autorizate provizoriu (cu nivel licență și master).

Prin urmare, din cauza masificării, calitatea învățământului superior în România a scăzut dramatic în ultimele două decenii. O declară toți profesorii conștienți. Sunt prea mulți studenți, prea mulți profesori, prea multe universități. Scade ponderea meritocrației școlare în destinele profesionale ale indivizilor. S-a pierdut valoarea diplomei pe piața muncii. În România masificarea nu s-a făcut – ca în alte țări – prin «democratizare» și nici prin gratuitate, ci dimpotrivă.

3. S-a desființat admiterea în învățământul superior. Învățământul superior, fructul oprit până mai ieri, permis după 1990 tuturor, trebuia poleit cu desființarea admiterii. Tonul acestei catastrofe l-au dat universitățile private și unele din noile universități de stat. Probele specifice concursului de admitere au fost înlocuite cu formule de selecție nerelevante.

Universitățile de stat și private s-au umplut de analfabeți, pe măsura procentului de analfabeți funcționali produs de învățământul preuniversitar. Cunoștințele de gramatică și ortografie la limba maternă, cunoștințele de geografie și istorie ale unor studenți nu depășesc nivelul școlii primare/generale, iar vocabularul lor nu însumează mai mult de 300 de cuvinte.

4. A scăzut drastic calitatea profesorilor și a conducătorilor de doctorat.Așa precum numai cine n-a vrut (din cei cu bani)  n-a devenit student, tot astfel numai cine n-a vrut n-a devenit profesor universitar. În ultimele două decenii, se manifestă o creștere substanțială a conducătorilor de doctorat. În timp ce numărul cercetătorilor din institutele Academiei Române nu mai atinge în prezent nici 50 % din numărul cercetătorilor din 1990, numărul doctoratelor crește exponențial. Masificarea doctoratului are aceleași proaste consecințe pe care le are masificarea învățământului superior în ansamblul său.
5. Considerarea doctoratului ca al treilea ciclu de învățământ universitar este o gravă eroare. Prin adoptarea Declarației de la Bologna în anul 2005, care prevede ciclul I– licență (trei ani), ciclul II – masterat (unul ori doi ani), ciclul III – doctorat (trei ani, în realitate cu  termene și păsuiri care au fost mereu modificate), s-a creat impresia falsă că doctoratul este un ciclu de învățământ oarecare, ce vine la pachet cu anterioarele, deschis oricărui absolvent de masterat.
6. Diferențierile actuale din sistemul de doctorat (cu bursă, fără bursă și cu plată) nu se justifică în niciun fel prin calitatea doctoranzilor, ori a presupuselor teze. Cazurile când doctoranzii bursieri au abandonat doctorantura după ce au beneficiat de burse doi-trei ani, este furt rămas, de obicei, nepedepsit.
7. Practic, nu există posibilitatea exmatriculării de la doctorat a celor care încalcă normele de etică ale cercetării. Sistemul actual fixează inutil durata studiilor doctorale, aproape totdeauna depășită.
8. Este ridicolă organizarea în cadrul masteratului ori la doctorantură a cursurilor de etică a cercetării și de deprindere a regulilor academice pentru  dezvoltarea unei cercetări, prezentarea rezultatelor, redactarea unei lucrări științifice. Asemenea cursuri trebuie prevăzute în primul an de studii, nivel licență.

Prin urmare, propunând:

1. a) desființarea universităților și colegiilor neperformante și inutile (un semn bun este scăderea numărului de instituții de învățământ superior: în 2015 în România erau 105 universități de stat și private; în 2021 erau ceva mai puține – doar 93); b) reintroducerea  concursului de admitere în învățământul superior; c) ierarhizarea universităților să intereseze real societatea românească; d) să se facă curățenie la diferite profiluri și secții, create pe sponci, din spirit de imitație, cu cadre didactice  făcute ad-hoc peste noapte; e) să se renunțe la mutiplele masterate găunoase, utile numai pentru prelungirea vieții de student înaintea șomajului cu diplomă.

Și observând că:

1. a) Existența structurilor Ministerului Învățământului (Educației, Cercetării etc.) și subordonate acestuia, cu diferite atribuții în organizarea și supervizarea doctoranturii, se justifică pentru procedurile administrativ-juridice;

b)numitele structuri – «comisii consultative» (CNATDCU,  Consiliul Național de Etică a Managementului Universitar etc.) și ARACIS sunt frecvent organizate/reorganizate și adesea sunt supuse politicului;

Considerăm necesar ca Academia Română, prin secțiile sale și prin comisiile de specialiști pe care și le va constitui, să supervizeze aspectele științifice ale desfășurării doctoranturii.”