De multe ori se spune că „sângele“, adică ereditatea, ne face ceea ce suntem și, din anumite puncte de vedere, așa și este. Doar că – deși poate să pară șocant pentru unii – „sângele“ nu ne face nici francezi, nici germani, nici greci, nici români și nici oricare altă etnie. Calitatea noastră de români vine din educație, din felul în care creștem, din zestrea pe care o primim în familie și în școală. Dacă se ia un copil mic dintr-o familie românească ca să fie crescut într-o familie din Statele Unite, din Germania sau din Franța, el va deveni în scurt timp american, german sau, respectiv, francez.

Carol Davila (1828-1884) – un francez născut în Italia, cu studii în Germania și Franța, însurat cu Ana Racoviță (o nepoată a Goleștilor), creator al sistemului me­dical românesc – a avut un fecior numit Alexandru (1862-1929), care a fost scriitor și om de teatru. Acesta din urmă, educat în România, a scris, în spiritul ro­mantismului târziu, drama istorică Vlaicu Vodă. Această piesă de teatru, elaborată înainte de Marea Unire, la 1902, are în centrul său, ca sâmbure de adevăr istoric, relația încordată dintre Vladislav-Vlaicu, domnul Țării Românești din a doua jumătate a secolului al XIV-lea (1364 – circa 1377), și Ludovic I de Anjou (1342-1382), regele Ungariei. Acesta din urmă, prin doamna Clara, mama vitregă a principelui român, voia să transforme relația de suzeranitate-vasalitate (tipică raporturilor dintre oameni și chiar dintre state în Evul Mediu) într-o veritabilă su­­punere (aservire) a Țării Românești față de Ungaria. Pe acest fond, dramaturgul Alexandru Davila pune în gura unui personaj, în urma dorinței doamnei Clara de a sfărâma datina (care nu s-ar mai potrivi prezentului), următoarele vorbe, cu va­­loare de simbol: „Nu se sfărâmă veacurile ce-au trecut!/ Și cu veacurile-acelea datina ni s-a făcut./ Doamnă, datina străbună, e mai mult decât o lege./ Domnul ce-și cunoaște țara, din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuințe de-orice soi,/ Năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi./ El le cerne, le frământă, le topește, le strecoară./ Și le toarnă, ca-ntr-o matcă, în cuvântu-i către țară./ Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români,/ Timp de veacuri, neamul țese datina de la bătrâni./ Pruncul, de la sân o soarbe-n fiecare strop de lapte;/ Leagănul, în care doarme, i-o șoptește-n blânde șoapte;/ I-o mai spune vechiul basm de bunica povestit;/ Doina lung i-o cântă-n frunză când e vârsta de iubit;/ Arcul, ghioaga din perete pururi i-o aduc aminte;/ O citește-n pomenirea de pe lespezi de morminte./ Și, sub pajera cu cruce, dezmierdându-și visul său,/ Sufletul i-o face una cu credința-n Dumnezeu!“.

Aceste versuri – astăzi aproape uitate – exprimă o întreagă filosofie de viață și ne ajută să înțelegem mai bine cum se făcea educația patriotică odinioară. Mai întâi aceste vorbe puține, dar memorabile, aduc în atenție importanța istoriei. „Veacurile ce-au trecut“ nu pot să fie sfărmate pentru că ele conțin viața noastră, iar oamenii nu au căderea să-și distrugă singuri viața, nici pe cea individuală și nici pe aceea colectivă sau socială. Toată viața strămoșilor noștri este în noi înșine, în memoria și conștiința noastră, și ea ne dă mereu lecții de înțelepciune. Dacă ne pierdem memoria individuală, ne pierdem și inteligența și devenim ființe rătăcite. La fel, popoarele care-și pierd memoria lor colectivă devin popoare ră­tăcite. Prin urmare, secretul vieții demne este simplu: trebuie să știm de unde ve­­nim, din cine ne tragem, ce idealuri au avut strămoșii, ca să știm spre ce viitor să ne îndreptăm. Dacă înțelegem că istoria nu este trecut mort, ci prezent viu, viață trăită și transmisă urmașilor, atunci nimic din omenire și din omenie nu este pierdut. A doua idee este o definiție dată datinii: istoria ne-a creat datina, iar datina aceasta este mai mult decât o lege; prin urmare, datina, fiind mai presus de legi, nu este votată de vreun parlament, nu poate fi distrusă, abrogată sau încălca­tă. A treia idee ne arată ce înseamnă da­tina pentru un conducător de țară autentic. Acesta învață mai întâi datina (adică este educat) și apoi „o toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către țară“. Datina este tradiția cea bună, dar și călăuza pentru viitor. Garantul datinii este domnul (conducătorul), dar depozitarul ei este poporul, format din toți indivizii care-l alcătuiesc și care sunt legați unii de alții prin educația primită. Iar educația este asigurată mai întâi de mame, care-i hrănesc pe prunci deopotrivă fizic și spiri­tual, de bunici, care le spun copiilor po­vești și le cântă doine, de tați care-i învață să mânuiască arcul și ghioaga pentru a se apăra de rău. Așa se naște cultul strămoșilor ascunși „sub lespezi de morminte“, dar prezenți în mințile tinerilor prin me­sajele lor perene. Toate acestea se rânduiesc frumos și se așază în matca lor prin „credința-n Dumnezeu“.

Armonia din aceste versuri vechi, evocatoare de vremuri și mai vechi, devine inteligibilă pentru cititor și pentru as­­cultător numai prin educație. Iar educația o asigură întâi familia și apoi școala. Niciun om pe lumea asta nu se naște direct român, sau italian, sau francez, sau german, și nici savant sau lucrător cu brațele, și nici scriitor ori muzician, ci devine astfel prin educație. Iar educația presupune efort, dăruire, muncă stăruitoare. Alexandru Davila, fiul lui Carol Davila și al Anei Racoviță, avea străbuni români, francezi, italieni și de alte neamuri, dar a fost educat românește și s-a identificat cu „bucuria și amarul“ acestui popor, cu datina lui.

Acest rost al educației este mesajul civilizației și culturii universale, din care românii s-au împărtășit din plin, creându-și totodată un model al lor. Anumiți gânditori – cu precădere din secolul al XIX-lea încoace – au încercat să deturneze omenirea de la aceste valori consacrate și verificate de practică. Ei au preconizat câteva schimbări radicale în societate, cum ar fi desființarea proprietății private, desființarea familiei (prin suprimarea că­sătoriei, ruperea legăturilor dintre părinți și copii, comunizarea femeii, eradicarea educației tradiționale etc.), desființarea legilor, a moralei, a religiei, ca și desființarea patriilor și a națiunilor (după ideea că muncitorii nu au patrie și că proletariatul se va constitui el însuși în națiune unică). Asemenea idei au fost puse – în mare măsură – în practică în anumite regiuni și pentru anumite perioade de timp și s-au dovedit falimentare, distructive pentru om și societate, adică utopii. Cu toate acestea, idei similare, dar exprimate în alți termeni și primenite ca formă, se vehiculează și astăzi în anumite cercuri (inclusiv în România) care înțeleg globalizarea ca pe o egalizare și omogenizare forțată, ca pe o comunizare, cu bunuri puse la comun, fără familii, cu prunci educați de stat, fără morală și religie, fără patrie și fără națiune. Acești oa­meni condamnă trecutul și cultura trecutului („cancel culture“), uitând că trecutul este în fiecare din noi. De unde vin aceste idei?

De-a lungul vremii, s-a văzut că proprietatea privată excesivă și goana după bunuri materiale au fost iluzii aducă­toare de nenorociri, de nedreptăți și de pieire. Pe de altă parte, viața nu se poate derula și perpetua fără proprietate, fără bunurile elementare ale fiecărui om, ale fiecărei familii. Un exemplu din istoria noastră devine grăitor în acest sens. Românii și, mai recent, România au avut de-a lungul secolelor de apărat valori, idealuri, țări locale (provincii istorice), poziții, resurse etc., vânate, dorite, furate și confiscate de alții. Așa a fost mereu și așa au pățit toate popoarele și națiunile, mai ales cele mici. Lupta pentru existență dintre indivizi a avut un corespondent și pentru grupurile de toate felurile, pentru popoarele și națiunile aflate mereu în rivalitate. Se spune că ne-am apărat pa­­tria, dar acest lucru s-a întâmplat, în mod conștient, mai ales în vremurile moderne. În trecutul mai îndepărtat, ne-am apărat mai ales „moșia“ și „țara“. Cuvântul „patrie“ (ca și derivatul său, „patriotism“) este un neologism, este, deci, preluat târziu în limba română, pe când „moșie“ și „țară“ sunt termeni vechi, moșteniți din traco-dacă și, respectiv, latină. Moșia trebuie luată aici în sens literal, adică moșia mică a fiecăruia, aceea de unde venea „pâinea cea de toate zilele“, ogorul, pășunea, pădurea, iazul, moara. Moșia izvora din moși, era lăsată din tată în fiu și era lucru sfânt. La fel era și țara, adică pământul (din latinescul terra, noi avem și derivatul „țărână“, care s-a păstrat mai aproape de sensul genuin al latinului terra). Țara, adică moșia cea mare era formată din toate moșiile cele mici, individuale. Cum să fi trăit oamenii de demult fără pământ? Când s-a diminuat mult pătura puternică a țărănimii libere și a boierimii mici și mijlocii, româ­nii nu au mai avut ce să apere, fiindcă moșiile lor (pământurile venite de la moși), țările lor mici, universurile lor de viață fuseseră acaparate de alții. Zadarnic i-au chemat domnii (voievozii) pe oa­meni la luptă, căci nu a mai avut cine să răspundă, pentru că idealul singur și lipsit de pandantul său real nu există. Apoi, de la finalul secolului al XVIII-lea ­încoace, ne-am adunat din nou energiile și ne-am recâștigat moșiile cele mici și, odată cu ele, țara, adică moșia cea mare. Între 1848 și 1918, am format România și am trăit împreună Poemele luminii (Lucian Blaga). Al Doilea Război Mondial ne-a ferecat din nou, ne-a confiscat bunurile, ne-a ciuntit țara, ne-a afundat în „lumina Răsăritului“ stalinist, adusă pe tancurile sovietice, cu complicitatea Occidentului, prea puțin sensibil la „mizeria micilor state din est“ (István Bibó). O speranță a venit prin anii 1960, înăbușită repede, brutal prin anii 1980 ai secolului trecut, sub dictatura ceaușistă. După 1989, ni s-au revigorat speranțele, pentru că rânduiala veche și verificată a fost reînviată. Cu alte cuvinte, așa cum fiecare popor are o țară, fiecare om de pe lumea asta are bunul său, din care trăiește. Comunizarea generală a proprietății a adus și duce societatea pe marginea prăpastiei.

Ideea de condamnare a familiei tradiționale, bazate pe iubire și pe zămislirea de prunci, este la fel de aberantă. Este drept că familiile nu au fost toate, de-a lungul timpului, perfecte, că unele s-au destrămat brutal, că în numele lor s-au purtat războaie sângeroase, dar familia în sine, ca valoare socială, a rămas nestrămutată. Iar creșterea copiilor în afara fa­­miliei firești a cauzat traume greu de re­­dat în cuvinte, lovind ființele cu astfel de soartă în esența lor umană. Copiii se nasc și se cresc în familii, în care, de la mamele și tații lor, învață ce este lumea, cu ale sale „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi“. Apoi vine școala – mai ales școala publică, susținută de stat – în cadrul că­­reia copiii învață științele și artele, teoria și practica, se familiarizează cu ceea ce se cheamă cultura generală și specială, adică se deprind să construiască prin muncă ceea ce este folositor și necesar. Fără educația căpătată în familie și în școală copilul nu poate deveni om matur, adică ființă superioară, cu gândire proprie, cu discernământ, cu simțul muncii și al datoriei.

Abolirea moralei, a legilor și a religiei s-a dovedit, în același sens, o iluzie primejdioasă. Omul este o ființă socială și nu poate trăi altminteri decât în comunitate. Iar traiul în comunitate presupune reguli de conduită și legi, care să poată opri abuzurile, erorile, contravențiile, infracțiunile. Încălcarea legilor se sancționează de către anumite organisme susținute de comunitate, iar încălcarea moralei este amendată de opinia publică. Libertatea absolută nu există în comunitate, ci doar acea libertate care nu-l lezează pe aproapele tău și nu periclitează viața Cetății. Multe forțe, dictaturi de extremă stângă, revoluții au încercat să șteargă religia, în cazul nostru religia creștină. Marea Revoluție Franceză a tentat să introducă, în locul creștinismului, „cultul rațiunii“, ceea ce s-a dovedit un fiasco. Comunismul, în formele sale cele mai radicale, a urmărit același lucru, anume eradicarea credinței și a bisericilor, prin promovarea ateismului. Bisericile au fost interzise sau îngrădite, lăcașurile de cult dărâmate, preoții condamnați, exilați și întemnițați, sărbătorile și obiceiurile creștine au fost oprite, introducându-se, în zadar, alte forme, artificiale, de trăire spirituală. De fiecare dată, credința s-a perpetuat tacit și a revenit cu și mai mare forță.

Desființarea, prin voința omului, a patriilor și a națiunilor, în favoarea unei imposibile „națiuni unice“ este o altă amăgire la modă. Etnicitatea străbate istoria omenirii de mai multe mii de ani, de când există limbi diferite, de când s-au amestecat neamurile simbolizate de Turnul Babel. Cele mai vechi și mai bine organizate popoare au devenit, cu vremea, națiuni și se proclamă ca atare, deși cuvântul „națiune“ are în locuri diferite ac­cepțiuni diferite. În partea noastră de Europă, națiunile nu sunt simple organisme politice sau state de strânsură, ci sunt comunități organice, create în timp și bazate pe unitatea de limbă, de origine, de credință, de obiceiuri și tradiții. Popoarele și națiunile nu au fost inventate de nimeni, ci s-au format în mod natural. Ele nu au fost create prin decizii ale guvernelor și parlamentelor, ci s-au născut în chip organic, prin acumulări mă­­runte și succesive. Prin urmare, popoarele au existat, există și nu avem niciun motiv să credem că nu vor exista în viitor. Asta, în ciuda celor care ar vrea să vadă un „popor unic“, otova, pe întreaga planetă. Orice om de pe pământ are un loc al nașterii sale, unde îi sunt îngropați părinții și moșii și unde îi sunt prieteni „râul, ramul“. Termenul de patrie și acela de patriot vin de la numele latinesc al ta^­­tălui (pater, la acuzativ singular patrem). Ce mai sunt astăzi patrioții? Unii ar fi tentați să spună – și chiar spun – că este mai bine să nu vorbim despre ei. De când i-a ironizat sau, mai exact, de când i-a satirizat Caragiale și de când globalismul i-a marginalizat, este mai înțelept să nu dezvoltăm acest subiect în public. Prin globaliza­re, se părea că ideea de cetățean al universului (care făcuse carieră în Secolul Luminilor și fusese reluată, cu alți parametri, de socialism și comunism) cucerise toate spiritele rafinate. Patrioții nu mai dau bine și fiindcă sunt confundați de unii cu xenofobii, iar de alții cu șovinii. Mânați de iluzii, de ignoranță sau de interese, noii propagandiști spun că patrioții ar trebui să dispară. Și, totuși, patrioții, adică iubitorii de patrie, există. Eu vorbesc aici de patrioții autentici, de aceia care-și iubesc locul de naștere, locul de proveniență, de aceia născuți pe la noi, pe-acolo pe unde „jale duce Mureșul și duc tustrele Crișuri“. Vorbesc de aceia pentru care, „sara pe deal, buciumul sună cu jale“ sau de aceia care tresaltă în locurile de basm numite Dor Mărunt, Vâlcele Bune ori Dintr-un Lemn. Aceștia știu clar că oamenii nu pot iubi patriile altora dacă nu-și iubesc sincer propria lor patrie. Patrioții sunt, în dreaptă consecință, aceia care știu bine ce este patria proprie, ca să înțeleagă și să respecte patriile celorlalți.

Astfel, dacă există încă educația, dacă popoarele și patriile se perpetuează, în­seamnă că „treaba“ patrioților este de mare actualitate. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele ge­nerale nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate și chiar ura unora față de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică. Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun“. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat de­clanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația? A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre patriotism/naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria patrie și națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la confuzia dintre naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din această pricină, noțiunea de naționalism – care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea – a ajuns să aibă azi sens negativ. Un naționalist nu mai este un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții. Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună. Asta până de curând, când valorile unor națiuni – valori intrate în cotidian și considerate eterne – au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.

Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național – considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei – a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia, Statele Unite sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia. Această revenire cuprinde în ea destule capcane și primejdii, fiindcă unele forțe naționale degenerează spre xenofobie și șovinism. Ceea ce, însă, nu ne dă cuvânt să blamăm na­țiunile în sine. Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și chiar cetățeni liberi ai universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul. Noi trăim pe planeta Pământ, dar nu în devălmășie, ci grupați în patriile noastre. De-a lungul vremii, unii dintre noi ne schimbăm domiciliile și chiar cetățeniile, dar, de regulă, nu rămânem apatrizi, ci ne lăsăm adoptați de alte patrii și de alte națiuni. Regula este, însă, cum zicea Ion Creangă, să ne ținem de „locul nașterii noastre“ sau, cum zicea Eminescu așa de frumos, după ce constata cât de schimbător și de rătăcitor este omul: „Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem:/ Marea și cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele“. Codrul acesta cu izvoarele, pădurile cutreierate de „băietul“ iscoditor, „prichiciul vetrei cel humuit“, bradul de Crăciun sau ouăle roșii de la Paști, vocea mamei care ne sfătuia să zicem Tatăl nostru seara și „să ne purtăm la-învățătură“ – și câte altele! – ne copleșesc cu lumina lor, mai ales când ne este greu. Ele, toate acestea, ne dau puterea să mergem mai departe. Ele fac parte din universul nostru național și ne ajută să-i înțelegem pe cei de alte limbi și credințe, să fim cuviincioși față de ei și să prețuim lumea în ansamblu.

Vor spune unii că datina definită de Alexandru Davila este cea din Evul Mediu, pe când noi trăim în epoca digitală și avem cerințe diferite. Este vorba de „alte glasuri, alte încăperi“, cum ar fi spus Truman Capote. Este adevărat, dar limba română, originea romană, apartenența la latinitate, aria de locuire de la Carpați și Dunăre ne caracterizează încă. Europa este, de la Renaștere încoace, una a patriilor. Treptat, ea a încetat să fie una a imperiilor multinaționale. Iar Uniunea Europeană nu poate să fie o structură nivelatoare din punct de vedere național, fiindcă nu ea a creat națiunile. Dacă vrem să păstrăm poporul român, trebuie să facem educație românească, altminteri ne topim în neant. Nu există încă nici ce­­tățenia europeană și nici cea mondială. Dar există idealuri generoase de umanitate și de omenie, deopotrivă în plan na­țional și internațional. De aceea, educația copiilor noștri trebuie să fie general-umană și românească în același timp. Componentele identității noastre formează datina, care este mai presus de noi și care ne păstrează drept români între alte popoare și drept oameni între oameni. Românii nu sunt nici doar în­geri, nici doar demoni. Ei există ca toate popoarele, cu bunele și cu relele lor. Dacă își păstrează datina – în plină febră a post-post-modernismului – ei se pot prezenta în fața altor neamuri așa cum sunt și pot să se înveșnicească pe sine, ca români și ca oameni.

Acad. Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române

Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului