Exceptând perioadele în care se petrec revolte sau mişcări sociale dezordonate, societatea funcţionează în baza unor reguli. Norme legale şi norme morale ne coordonează acţiunile, asigurând relativa securitate în care indivizii îşi pot desfăşura activitatea. Adică îşi pot vedea de viaţa lor.
Din când în când, cetăţenii constată că normele nu mai corespund. Dacă e vorba de cele morale, e mai simplu. Acestea sunt fie abandonate, fie adaptate la realităţile cotidiene. Mişcările de rezistenţă pot prelungi existenţa unor atitudini, pot revigora interesul pentru tradiţii, dar nu pot bloca schimbările. La acest capitol înnoirea nu este, de regulă, un proces violent. Cu legile e mai greu! Schimbarea lor poate fi determinată, prin procedee democratice, de regulă pe termen lung. Dacă democraţia funcţionează! Când nevoia de schimbare este presantă şi vizează multe legi deodată, revoltele sociale devin soluţii.
Aceste constatări nu sunt rezultatul unui studiu cu pretenţii, nici al unei cercetări filozofice sofisticate. Anii din urmă au evidenţiat arhisuficient acest mod de funcţionare a societăţii. La noi şi aiurea! Totuşi, în revenirea noastră la democraţie, neglijăm cu bună ştiinţă lecţii învăţate deja în anii dictaturii.
Atât liderii politici, cât şi noi, cetăţenii de rând, uităm că acceptarea voluntară a normelor este abandonată în situaţii extreme. Mecanisme individuale de „protecţie” conduc uneori la soluţii ciudate. Exemplele sunt numeroase. Unele sunt prezentate în studii sociologice, în timp ce altele sunt răspândite prin intermediul bancurilor. Exemplu:
Jigo, la tribunal, acuzat că a furat un portofel, explică judecătorului:
– Domnule judecător, eu am văzut cum doamna a scăpat portofelul jos. Am vrut să  îl iau, dar Conştiinţa mi-a strigat: „Nu e voie, Jigo!” Am aşteptat să se îndepărteze, l-am împins cu piciorul mai departe. Conştiinţa iar: „Nu e voie, Jigo!” Am privit în jur să văd dacă mai e cineva şi Conştiinţa…
– Spune odată ce ai făcut!Mai dă-o încolo de conştiinţă!
– Păi, vedeţi, domnule judecător… aşa am zis şi eu!
Morala este evidentă. Bancul are mai multe variante şi nu cred că e nou, dar este un motiv suficient de bun să începem o discuţie despre anunţatele majorări salariale.
În sănătate, medicii rezidenţi vor primi, în plus, o sumă neimpozabilă de 670 de lei! Frumos şi eficient. Având în vedere că salariile brute ale acestei categorii variază între 1.400 şi 4.200 de lei pe lună, creşterea este consistentă. Guvernul speră că va scădea numărul medicilor care doresc să plece în străinătate.
În sistemul naţional de educaţie vor fi majorate, cu 10% din salariul de bază, salariile cadrelor didactice care au vechime mai mică de 6 ani. La un salariu brut de aproximativ 1.100 de lei, majorarea anunţată ar reprezenta aproximativ 110 lei. Impozabil! Se scade şi contribuţia la CASS! Salariul unui profesor debutant în învăţământul preuniversitar din România anului 2014 (ţară membră a UE) va ajunge la aproximativ 1.250 de lei. În anul în care salariul minim va ajunge la 900 de lei! Diferenţa de 80 de euro spune totul! Putem vorbi de respect, de priorităţi naţionale şi de orice mai vrem.
Admitem că profesorii, despre ei vorbim, sunt rezultatul unui şir de acumulări realizate atât în activitatea la catedră, cât şi pe parcursul stagiilor de formare continuă. O carieră didactică presupune parcurgerea mai multor etape de perfecţionare, validate prin examene şi concursuri.
Astfel, salariul unui debutant se poate modifica după obţinerea definitivatului, după obţinerea gradului didactic II sau I. Creşterile salariale nu sunt mari, dar fac diferenţa între cei care sunt decişi să adauge calitate la pregătirea lor iniţială şi cei care acceptă rutina.
Obţinerea definitivatului aduce o creştere salarială de 9 lei. Între definitivat şi gradul II diferenţa este de aproximativ 50 de lei, în timp ce obţinerea gradului didactic I este însoţită de un spor salarial de aproximativ 80 de lei. Brut!
Văzute de la înălţimea unor salarii nesimţite, sumele despre care vorbim sunt evident nesemnificative. Totuşi, aceste diferenţe, împreună cu schimbările produse în calitatea actului didactic şi în
 
relaţiile stabilite la nivelul comisiilor metodice, erau stimuli suficient de puternici pentru a determina cadrele didactice să fie interesate de formarea continuă. Erau! Pentru că anunţatele „majorări” ameninţă grav echitatea (întreaga filozofie) a sistemului de salarizare.
După transpunerea lor în practică, salariul unui profesor debutant va fi mai mare decât al unuia cu definitivat, mai mare chiar decât al unui profesor gradul II (cu vechime de 6 ani).
Sigur, stima de sine, pasiunea pentru o profesie realmente frumoasă, dar mai ales conştiinţa vor menţine interesul pentru formarea continuă. Dar limitele sunt destul de înguste şi abordarea „mai dă-o încolo de formare continuă!” nu este exclusă.
Uimitoare este şi explicaţia dată de un ministru. Acum a început aplicarea Legii salarizării unitare (încă o lege promulgată care nu se aplică!). Acum sunt bani pentru cei cu vechime mai mică de 6 ani. La anul, pentru cei cu vechime mai mică de 10 ani, probabil. Şi tot aşa… Se înţelege că între timp unii vor ieşi din sistem?
Unde am mai văzut o asemenea filozofie? Parcă abia am votat.
 
Ioan ARDELEANU