Foto: dreamstime

Declarația de Independență a Statelor Unite, adoptată la 4 iulie 1776, este primul act normativ cu valoare constituțională al unui stat democratic care menționează expressis verbis dreptul inalienabil al omului de a-și căuta fericirea. În cel de-al doilea paragraf al său, acest document proclamă ca fiind „adevăruri de la sine înțelese faptul că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, printre care se numără Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că pentru a asigura aceste drepturi, Guvernele sunt alcătuite din Oameni care-și obțin puterile lor din consimțământul celor guvernați. Că oricând vreo formă de guvernare ar ajunge să fie distrugătoare a acestor țeluri, este Dreptul Oamenilor să le schimbe sau să le abolească și să instituie un nou Guvernământ, așezându-și temelia pe asemenea principii și organizându-și puterile în asemenea formă încât să fie cele mai potrivite pentru garantarea Siguranței și Fericirii lor“.

De circa două secole și jumătate încoace, apare în mai toate documentele cu valoare constituțională din statele lumii dreptul fundamental al oamenilor la fericire. Cu toate acestea, fericirea este foarte greu de definit și este și mai greu de descoperit, de trăit, de însușit. O parabolă veche ilustrează pe deplin această situație. Se spune că odată, demult, un rege bolnav și bogat a adus în jurul său toți marii doctori din lume ca să-l vindece. Le-a oferit bani și bunuri, dar, cu toate eforturile, niciunul n-a putut face nimic. S-a prezentat la urmă un anonim care i-a spus regelui că se va putea vindeca și că va fi iarăși sănătos numai dacă va găsi un om fericit, căruia ar putea să-i ia cămașa și s-o îmbrace. Au fost trimiși oameni peste tot, cu poruncă să găsească un om fericit și să-i ia cămașa. Dar nimeni nu a putut găsi un om fericit. Fiecare dintre cei întrebați, deopotrivă bărbați, femei sau copii, avea câte ceva de care să se plângă, o boală, un chin, un neajuns. Împăratul s-a mirat și s-a revoltat că în toată împărăția sa nu se găsea niciun om fericit și i-a trimis pe slujitori să mai caute. Astfel, undeva, la o margine de sat, la poalele unui munte, sfetnicii văzură un om foarte sărac, îmbrăcat într-o haină ponosită, uitându-se senin la natura din jur. L-au întrebat dacă e fericit. „Sunt fericit“, răspunse el, zâmbind și luminându-și dintr-o dată fața. „Sunt foarte, foarte fericit. Nu-mi lipsește nimic. Am totul. Mulțumesc Domnului pentru bucuria de a trăi. Ce mi-aș mai putea dori altceva? Pot să vă fiu de folos cu ceva?“, întrebă el. Atunci, căutătorii i-au poruncit să-și scoată cămașa și au dat să-i dezbrace haina ponosită pe care o purta. Când i-o deschiseră, spre mirarea lor, descoperiră că era atât de sărac încât nici cămașă nu avea pe el.

Pilda aceasta arată multe, dar mai ales că fericirea este o stare sufletească, că are nevoie de minime condiții ca să se manifeste și că nu este rezultatul bună­stării materiale, al averilor și bogăției, al rangurilor ori al rolului social jucat. Astfel stând lucrurile, ne întrebăm cum ar pu­­tea să fie asigurată fericirea prin lege. Probabil că nu ar putea, în schimb legile ar putea preveni și chiar împiedica nefericirea sau ar putea crea împrejurările necesare nu neapărat pentru apariția fe­­ricirii ori pentru inventarea ei, ci pentru trăirea fericirii de către oameni, în sufletele lor. Orice guvernământ are obligația să se îngrijească de bunăstarea cetățenilor, ca indivizi și ca grup, fiindcă „un om față de alt om este lucru sfânt“ (homo res sacra homini), după cum constata încă acum două milenii filosoful Seneca. De la Seneca încoace, planeta s-a confruntat cu fel de fel de crize, unele legate de cataclisme climatice și geologice, altele de boli transmisibile, de foamete ori de conflicte armate. De la un timp, a apărut și spectrul suprapopulării Pământului, du­­blat de primejdia împuținării mijloacelor de subzistență. Toate aceste provocări au dat naștere unor căutări febrile, din care au rezultat nu de puține ori soluții viabile, eficiente și care, odată aplicate, au diminuat sau îndepărtat pericolele. Numai că, din Epoca Modernă încoace, paradoxal, au apărut și soluții distructive, îndreptate tocmai contra subiectului fericirii, omul. Spunem aceasta întrucât Epoca Modernă începe odată cu Renașterea, care are în centrul ei ideologia umanismului. În centrul umanismului se află, vegheat de Dumnezeu, omul, care ar fi trebuit să devină măsura tuturor lucrurilor de pe pământ. Or, conform unor gânditori din timpurile mai noi, dreptul la fericire începe să fie, pe măsura creșterii numărului populației, preferențial, să nu se mai răsfrângă la fel asupra tuturor. Firește, de când este lumea au existat oameni nefericiți și vor exista mereu. Realitatea aceasta nu o pot schimba oa­menii, oricât de puternici ar fi. Dar grav este faptul că anumiți lideri au creat teorii sofisticate, referitoare la asigurarea fe­­ricirii unor oameni prin moartea altor oameni. Aici nu este vorba despre moartea venită ca rezultat al unor pedepse date de justiție, ci de exterminarea unor mase de oameni în vederea asigurării vieții prospere a altor oameni. Asemenea idei nu s-au oprit în secolul al XX-lea și nici măcar astăzi, după ce omenirea a trecut prin două Războaie Mondiale, prin Holocaust și prin crimele dictaturilor de tip fascist și comunist.

De exemplu, Bertrand Russell (1872-1970) – laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1950) – afirma într-o lucrare a sa că „reducerea numărului populației este un bine necesar pentru dezvoltarea lumii“ și continua: „Până acum, războiul – așa cum am remarcat puțin înainte – a fost dezamăgitor din acest punct de vedere [al împiedicării creșterii populației]. Poate că războiul bacteriologic s-ar do­­vedi mai eficient. Dacă la fiecare generație s-ar răspândi în lume o ciumă neagră, supraviețuitorii ar putea să procreeze liber, fără ca să populeze prea mult pla­neta (…). Poate că această stare de lucruri este neplăcută, dar ce dacă? Persoanele cu adevărat nobile sunt indiferente la feri­cire, în special a celorlalți“. Prin urmare, ar fi imperios necesară exterminarea unei părți a populației pentru binele altei părți, formate din „persoane cu adevărat nobile“, considerate „indiferente la fericire“. Astfel, dreptul elementar al oamenilor la fericire, stipulat în documente cu valoare constituțională este anulat ­printr-o trăsătură de condei. Dar să ve­­dem ce mai susține acest laureat al Premiului Nobel: „În mod gradat, prin reproducere selectivă, diferențele congenitale dintre conducători și conduși vor crește până când [cele două categorii] vor de­­veni specii aproape diferite. O revoltă a plebei ar deveni la fel de neimaginabilă ca o insurecție organizată a oilor împotriva practicii de a mânca carne de oaie“. Se vede că – în concepția acestui gânditor – nașterile ar trebui să fie selective, spre a cultiva genul de oameni meniți să fie lideri, păzitori ai celor destinați să joace rolul de „oi“. Urmează expunerea metodelor pentru anihilarea oricărei critici: „Dieta, injecțiile și interdicțiile se vor combina, de la vârstă foarte timpurie, ca să producă acel tip de caracter și tip de credințe pe care autoritățile îl consideră dezirabil și orice critică serioasă a puterii va deveni imposibilă psihologic“. Autorul citat arată și condițiile favorizante versus piedicile din fața acestor perspective ale lumii globale controlate: „Cred că subiectul cel mai important (politic) este psihologia maselor (…). Vom arăta că familia împiedică dezvoltarea individului (…). Deși acestea vor fi studiate în sistemul de educație, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante (…). Populația nu va fi lăsată să știe că ale sale convingeri i se inoculează. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a avut sarcina educării unei generații de oameni va fi capabil să-și controleze supușii în mod sigur, fără a avea nevoie de armate sau poliție (…). Propaganda educațională va putea, cu ajutorul guvernului, să obțină rezultate într-o singură generație. Există însă două puternice forțe care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealaltă este patriotismul (…). O societate științifică nu poate fi stabilă decât sub conducerea unui guvern mondial“. Psiho­logia maselor, cu tehnici bine strunite de către specialiști, ar fi un instrument util în mâna guvernanților acestei lumi noi, care ar trebui să lucreze, totuși, contra unor forțe precum familia, religia, patriotismul. Cartea din care am extras aceste citate poartă titlul originar The Impact of Science on Society și a apărut, în prima sa ediție, la New York în anul 1953. Astăzi, privind retrospectiv, pare ciudat ca autorul acestor idei să fie așezat, ca laureat Nobel, alături de Theodor Mommsen, Luigi Pirandello, Rabindranath Tagore sau François Mauriac.

Acad. Ioan-Aurel Pop – Președintele Academiei Române

Articolul integral publicat în Tribuna Învățământului, nr. 28-29 – aprilie-mai 2022