Bietul Dragobete! Ce soartă a mai avut şi el… Îl uitase lumea de tot. Poate prin vreun manual îngălbenit, cu file scorojite, sau prin vreun atlas etnografic să-l mai fi întâlnit cineva prizărit printre rânduri. Sau, poate, prin cine ştie ce cătun din „România profundă”, la marginea dintre lumea veche şi lumea nouă, suburbană şi mediocră. Puţini îşi mai aminteau de numele lui, fără a şti prea multe despre misteriosul personaj. Se amestecase şi el în cenuşa istoriei, cu alte mituri, credinţe, superstiţii, eresuri, obiceiuri şi câte şi mai câte, care, altădată, formau bogăţia şi splendoarea spiritualităţii româneşti, unică în fabuloasa ei diversitate la această răscruce de lumi. Dar Dragobetele, un fel de zeu al Pantheonului românesc, fiul Babei Dochia, Prinţ al Dragostei, cum îi spune şi numele, un vajnic Eros valah (cu rădăcini adânci în solul dacic), a avut noroc. Ceva a făcut ca mitologicul erou care încarnează iubirea să revină miraculos la viaţă, pe neaşteptate, când nimeni nu se mai gândea la el.
Într-un fel, cel care l-a readus la viaţă pe Dragobete, fără să vrea, a fost Sfântul Valentin în metamorfoza lui de peste Ocean. Românii l-au adoptat pe Valentin cu o frenezie nemaiîntâlnită, cu întregul lui alai de lumini, mărfuri şi culori, de inimioare, funde, dantele şi dulcegării. Ne-am trezit peste noapte că în Olimpul românesc se strecurase un zeu străin. Şi nu pentru că ne-ar fi păsat prea mult, dar, prin misterele abisalei psihologii româneşti, s-a deşteptat în noi, ca prin farmec, un orgoliu adormit, prăbuşit într-un somn letargic. Valentine’s Day ne-a amintit că avem şi noi un simbol al Dragostei sub întruchiparea Dragobetelui, înconjurat de semnificaţii şi ritualuri ca într-o ţesătură de borangic a spiritualităţii ancestrale. O revoltă a fondului nostru identitar l-a rechemat pe Prinţul Iubirii din uitarea memoriei şi l-a adus în conştiinţa publică.
„După atâta împerechere şi împreunare” (cum zice poetul „Florilor de mucegai” despre un fel de „Dragobete” al închisorii Văcăreşti) cu valorile şi obiceiurile altora, prin trădarea şi uitarea celor autohtone, iată că Dragobetele s-a răzbunat. A vrut să ne arate că tot noi, netrebnicii dedaţi trădării în iubire, iubitorii de idoli şi idolatri globalizanţi, avem nevoie de el. Şi a venit mândru pe un cal alb, scuturându-şi pletele şi pelerina de scrumul uitării, drept în bătătura lumii noastre. Lumea noastră, înfometată de imitaţie, care preia obiceiurile altora fără a încerca măcar să le pătrundă noima şi rostul.
Şi nu că ar fi ceva rău cu bietul Valentin, pe care l-am înfiat imediat după întoarcerea la „democraţie”, în anii ’90, fără să-l vedem ce hram poartă. El ne aduce iubirea şi, odată cu ea, caravane de mărfuri, de nimicuri şi sclipiciuri, dar şi de lucruri exorbitante, pe care le vinde şiret celor loviţi de săgeata lui Cupidon. El atâta poate: Sfântul de ieri, care lega, într-ascuns, pe tineri în taina matrimoniului, martir în numele iubirii creştine, azi s-a transformat în negustor de sentimente, de daruri şi de iluzii, care scoate dragostea la tarabă şi-o vinde cui vrea s-o cumpere. Dacă e să fim drepţi, Sfântul Valentin şi-a trădat menirea, făcând negoţ cu sufletul şi naivitatea oamenilor.
Ceva rău este însă cu slugărnicia noastră. Imităm ce fac alţii, bine, dar mai ales rău, adoptăm şi vrute şi nevrute, şi forme fără fond şi fonduri fără forme, căutăm modele la alţii (de pildă în educaţie) ca şi când noi n-am fi în stare să gândim şi să realizăm ceva. Copiem, preluăm, înfiem şi naturalizăm sărbători, obiceiuri, ritualuri, modele de existenţă cu un entuziasm debordant, care trădează o tendinţă de emancipare prost înţeleasă, obiectivată prin îmbrăţişarea a tot ce este străin. Se mai gândeşte cineva, de exemplu, în afara, poate, a unor comunităţi din ce în ce mai restrânse şi a unor enclave de identitate românească, la Paparude, la Drăgaică, la Căluşari, la Capră şi atâtea altele? În schimb, luminat pe dinlăuntru, macabru, se zgâieşte la noi cu rânjet tenebros şi halucinant dovleacul Halloween-ului, înconjurat de vrăjitoare, monştri, gnomi şi cadavre vii… Fenomenul imitaţiei se referă la tot: civilizaţie materială şi spirituală, cultură, viziune asupra existenţei, stil de viaţă, trup şi suflet. S-a ajuns, mai ales printre tineri, la o credinţă cu valoare de axiomă: ce e străin e bun, ce e românesc e prost. Această viziune creşte din solul otrăvit al unui nefast complex de inferioritate, cronic la români, care, în zilele noastre, este alimentat pe toate căile, din afară şi dinlăuntru, într-un act, deloc fortuit, de intoxicare şi de spălare a creierelor.
Din imitaţie în imitaţie, vom ajunge să renunţăm la toate ale noastre, să aruncăm la coşul de gunoi al istoriei valori, sărbători şi tradiţii şi să le uităm pe vecie. Cine ştie dacă alte mituri ori datini vor avea puterea de a renaşte precum Prinţul Iubirii, ieşit greu la lumină şi scuturat bine de praf şi de cenuşă? Practicând frenetic această „filosofie”, riscăm să nu mai avem nici alte sărbători, poate nici Paşti, poate nici Crăciun. Paştile, de altfel, devin, pe an ce trece, Sărbătoarea Iepuraşului. În loc de Marea Taină a Învierii Mântuitorului, oamenii sunt momiţi să celebreze fertilitatea întruchipată de infatigabilul iubăreţ urecheat. Iar când vine vorba de Crăciun, lumina lui spirituală este acoperită, progresiv, de lumina fizică, grea, materială, a unor brazi din ce în ce mai mari şi mai scumpi, încărcaţi de daruri şi sclipiri orbitoare, de o strălucire laică şi mercantilă, care nu mai are nimic de-a face cu bucuria smerită a naşterii Pruncului în ieslea încălzită de suflarea boilor blânzi. În acelaşi timp, ni se insuflă ideea că nu mai e bine să zicem: „Crăciun fericit”/ „Merry Christmas” şi că mult mai bine ar fi: „Urări de Sezon”/ „Season’s Greetings”.
În prezent, în lumea noastră, pe plan spiritual, se dă o luptă acerbă între Dragobete şi Valentin. Unii ar vrea să biruiască Prinţul Dragostei, misteriosul Eros autohton, alţii ar miza parcă pe Sfântul Valentin îmbrăcat în straiele globalizării, cu înfăţişare de clovn şiret, cu nasul roşu de atâta iubire. Există şi o a treia categorie: cei care folosesc ambele sărbători pentru a-şi vinde mărfurile şi care, în faţa acestei dileme, îşi freacă palmele de bucurie şi rânjesc în barbă foşnindu-şi marafeţii luaţi de la tinerii şi mai puţin tinerii căzuţi în mrejele iubirii, beţi de aşteptarea fericirii şi nu numai. Până la urmă, toată lumea e satisfăcută: şi cei care fac daruri şi primesc iubire necondiţionată, şi cei care încasează banii amorezilor, întreţinând, în schimb, vie flacăra iubirii.
Problema este însă alta şi ne priveşte pe toţi: dacă vom continua să împrumutăm, pe modelul copy/paste, şi să imităm, mecanic şi caricatural, într-un fel de plagiat extins la nivelul existenţei, dispreţuind şi aruncând ceea ce avem, ne vom trezi, odată, că nu mai ştim cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Vom fi o naţiune fără rădăcini spirituale şi culturale, înstrăinată de sine, alienată în concertul european şi planetar al diversităţii, lipsită, tot mai mult, de identitate şi de conştiinţă de sine. Astfel că, deşi lupta dintre Dragobete şi Valentin pare o joacă de cupidoni atinşi de strechea erosului vibrant şi concupiscent, dincolo de încăierarea lor, carnavalescă, de comèdie pe scena bâlciului nostru balcanic, se întrevede altceva, mult mai grav: jocul românilor cu propria identitate pe scena lumii globalizate.
Sorin IVAN