Irezistibil, aproape obsesiv atras de extremitățile superioare, mobile ale corpului – perechea de mâini, detașabile mental de trunchi, dar deosebite complet, în arhitectura anatomică umană, de extremitățile inferioare, chiar dacă acestea din urmă se vădesc a fi la fel de mobile și detașabile imaginar precum cele de deasupra –, Auguste Rodin, clasicul cel mai modern al sculpturii franceze, își începea, după anul 1900, al schimbării secolului romantic în cel al vitezei, seria de sculpturi ale mâinii: a lui Dumnezeu, a diavolului, mâna ieșită din mormânt, mâinile îndrăgostiților.

Sculptorul, născut în 1840, trecuse mai de mult de pragul vârstei sexagenare, când, în 1908, îi răsare în minte imaginea unui alt fel de mâini: simple, grațioase, prelungi. Este un soi de chip al palmelor împletite ca niște liane, întoarse una spre cealaltă, dar fără să se atingă, parcă ro­­tindu-se în jurul unui punct nevăzut, parte a unei la fel de nevăzute, infinite, axis mundi.

Sculptată în piatră, compoziția, de peste jumătate de metru înălțime, poate fi percepută vizual în două moduri. Fiind vorba doar de mâna dreaptă, pot fi două mâini drepte ale unor posesori diferiți. Ca, bunăoară, în conjugala „unire a mâinilor drepte“, iunctio dextrarum, din ce­­remonia maritală a vechilor romani, când Gaia (numele simbolic al femeii romane), își unea și strângea mâna dreaptă cu mâna dreaptă a lui Gaius (numele simbolic al bărbatului roman), jurându-i, în fața martorilor și a unui notar-judecător, că „unde va fi el, Gaius, va fi și ea, Gaia“ (Ubi tu Gaius, ego Gaia). Dar, independent de o astfel de viziune, cu rădăcini ancestrale – depinde de perspectiva hermeneutului vizual modern – poate fi, negreșit, și o singură, aceeași, mână: în poziții diferite, căutându-și locul cel mai potrivit în arhitectura umană delicată, dinamic-interiorizată, a extremităților superioare.

Dezvăluind discret, inițial, urmele adânci ale unor lecturi biblice, compoziția a purtat, câțiva ani, numele simbolic al Chivotului Legământului (L’Arche d’Alliance). După ce artistul a publicat, peste șase ani de la sculptura Legământului, monografia dedicată catedralelor Franței (Les Cathédrales de France, Librairies Armand Colin, 1914), sculptura rodiniană a palmelor împletite și-a schimbat numele și a devenit – mult mai reverberat simbolic – La Cathédrale, „Catedrala“. Palmele, indiferent dacă aparțin ori nu aceleiași mâini, par a căuta ceva ce ele nu găsesc și care se situează între ele, în golul dintre ele. O celebră remarcă a poetului austriac Rainer Maria Rilke, pasionat hermeneut al universului sculptural rodinian, atrăgea atenția, la douăzeci de ani (1928) după încolțirea ideii palmelor gemene, asupra importanței excepționale a golului (numit de Rilke „aer“), în interiorul sau în exteriorul compozițiilor genialului ar­tist francez.

Într-adevăr, palmele îngemănate par a căuta ceva. Mai (pre)sus de ele sau mai jos sau, poate, înlăuntrul lor. Mâinile își caută, de fapt, locul. Locul cel mai potrivit. Și par să caute să apere ceva ascuns privirii, nevăzut, vag intuit.

Ne întoarcem mai mult, în spațiu și timp. Cu exact patru veacuri în urmă față de momentul Rodin, în 1506, un alt artist plastic celebru, de data aceasta german, Albrecht Dürer, schița, în acuarelă și guașă, pe hârtie albastră, un studiu al acelorași palme izolate de restul trupului uman. Schița, făcând parte dintr-un exercițiu amplu al plăsmuirii imaginii evanghelice, divino-umane, a lui Iisus, dezvăluie o cu totul altă viziune a palmelor, una față de cealaltă. În primul rând, și cel mai ușor de observat, una dintre palme a dispărut. Se poate doar ghici a fi undeva, însă nu se vede. Înaintașul german re­nunță, în acest studiu, la una dintre pal­me, și se concentrează asupra celeilalte, care monopolizează, astfel, atenția privitorului. Diferența majoră o face, totuși, un element total nou, inexistent la Rodin. Palma unei singure mâini, cea stângă, nu stă în gol, nici nu se roagă (Dürer își va mărturisi pasiunea pentru palmele îm­­preunate peste doar doi ani, în 1508, prin faimosul desen intitulat Betende Hände, „Mâini în rugăciune“), ci se sprijină de și pe o carte, pe care o ține întredeschisă, cu degetele încordate pe multe din filele date la o parte ale cărții. O carte groasă, masivă, grea. De aceea și mâna, palma, degetele sunt puternice, capabile să oprească închiderea cărții. Să o țină me­­reu deschisă, pregătită în orice mo­ment pentru întâlnirea cu ochii.

Această carte este ceea ce îmi pare a lipsi din spațiul mâinilor lui Rodin. Firește, cu buna știință a artistului modern. Din viziunea lui pare că lipsește tocmai locul cel mai potrivit pentru căutarea, întâlnirea și împletirea mâinilor. Locul unde, prin sublimarea și reducerea lor la esențial – palmele –, mâinile își găsesc și împlinesc rostul lor adevărat. Cel mai profund și unic uman.

Căci, așa cum bine știm, în preistoria cea mai îndepărtată a umanității, mâinile, prin sublimele lor extremități, palmele, precum și, mai ales, prin inexistentul la alte ființe, inclusiv umanoide, deget opozabil, au făcut diferența între făpturile majore ale Creației. Mâinile noastre au ținut bâte și bețe, cu care s-au ferit de pri­mejdia animalelor monstruoase. Au ținut pietre și bolovani, prăjini, praștii, sulițe, arcuri și săgeți, lănci, scuturi și săbii, puști și mitraliere, aruncătoare de grenade, manetele elicopterelor și manșele avioanelor. De câte ori războaiele se opreau – războiul, spre deosebire de pandemie, nu se termină, însă, niciodată, nu dispare nici măcar din mentalul colectiv, războiul, ca realitate a maximei violențe inter­umane, nu ajunge niciodată la un sfârșit ultim și definitiv, la o încheiere echivalentă cu extincția –, în mâinile oamenilor apăreau tot alte și alte obiecte: uneltele, cele mai felurite, de la grebla cu trei dinți la volanul tractorului, de la sapa, hârlețul și lopata lucrătorului pierdut în imensitatea câmpului și istovit de arșiță, până la furtunurile și țevile și motoarele pompelor de irigații.

Mâinile noastre au ținut, de când ne-am ridicat bipezi, obiecte. Instrumente și ustensile, arme de apărare și atac. Arareori, când se odihneau, ele nu se apropiau de nimic, nu țineau nimic, nu apucau, nu trăgeau nimic, nu se încordau, nu netezeau nimic. Atunci, pentru cei mai puțini dintre oamenii pe care i-a avut, de la începuturi, în mijlocul ei, omenirea, mâinile poposeau timid pe tăblițe acoperite cu ceară, pe rulourile papirusurilor, pe foile prinse într-un cotor cusut cu sfoară ale primitivului pergament. Sute de ani, mii de ani, până la inventarea ma­șinăriei complicate și greoaie, ca în cazul oricărei descoperiri epocale, a tiparului. De sub teascurile tiparnițelor medievale, apoi timpuriu moderne, au ieșit, pentru prima oară, pagini nescrise direct de mâna omului. Dar cu calapoadele literelor puse tot de mâini și corectate în șpalturi.

Astăzi, cartea nu mai este obiectul pe care stă să se odihnească mâna omului, să o țină deschisă spre lectură și întredeschisă, pentru ca (și astfel încât) lectura să poată lua o pauză, iar apoi să poată fi reluată din punctul în care s-a oprit. Cât despre catedrala mâinilor lui Rodin, ea nu pare că ascunde ori apără ceva, un bun de preț, decât, poate, celor care poartă în minte, în imaginarul lor, chipul mâinilor odihnindu-se pe o carte, din desenul lui Dürer. Asaltat de furia devastatoare a reclamelor la cele mai sofisticate device-uri informatice (ca să folosim și noi, aici, vocabularul uzual al comercianților și utilizatorilor de astăzi: în anul 1998, spre exemplu, când au apărut în România primele telefoane mobile și primele rețele de telefonie mobilă, nu cu­­noștea nimeni, nici un vorbitor de română, cuvântul în cauză altfel decât ca unul pur englezesc, aparținând exclusiv acelei limbi), omul tardo-post-industrial se naște cu telefonul mamei sale pus alături de cana cu ceai de pe noptiera de lângă patul maternității și este însoțit pe ultimul drum de un alai de rude în negru, care au aerul că se uită în jos, spre țărâna unde, în curând, se va odihni cel întins în sicriul de pe dricul tras din față. În fapt, cu ochii înlăcrimați, toate rudele și participanții, exceptându-i temporar pe preotul oficiant și pe gropari, se uită în (sau pe?) telefon.

O finală întrebare amară, provocată (în ceea ce îi privește mai cu seamă pe clasiciști) de o zestre culturală cu vechime milenară – una care răzbate, când și când, din adâncul inconștient al ființei mele –, nu o pot suprima: Liber, cui hodie prodes? Carte, cui mai folosești, azi?

Post scriptum

Era cât pe ce să închei așa, înnegurat, aceste rânduri – recunosc, total neîncrezătoare în viitorul cultural global de me­­die perspectivă –, dacă, mânat de ne­­voi noi de lectură, nu aș fi intrat, într-una din zilele precedente, iarăși în pe cât de fa­­bulos impunătoarea, pe atât de neîntrerupt luminoasa bibliotecă a Facultății de Litere din Universitatea generalistă bucureșteană, simbolul ei intelectual. Un grup de foarte tineri cititori, toți studenți, sporea, în acele momente, cu liniștea lor atentă, liniștea cărților. Mâinile puținilor cititori odihneau pe pupitre. Din când în când, întorceau încet paginile cărții de sub ochi. Erau, fiecare la locul ales, doar mâini delicate și cărți. Locul cel mai potrivit al mâinii.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36