Locuiește în poveste

Locuiește în poveste

Alinierea, a strigat diriga, și toți ne-am răsturnat unii peste alții în careu. Soarele acelei dimineți din 1986 părea din plastilină lichidă. Stropi din el sigur pătau deja caietul pe care-l țineam într-una din plasele pline cu măceșe. Școala începuse de două zile, dar nu intraserăm în clasă decât ca să ne luăm manualele, căci munca patriotică, adică umblatul pe dealuri după fructe de pădure, era mult mai importantă. Noroc că la marginea orașului se găseau din belșug tufe de mă­­ceșe, iar în cimitirul vechi, dacă știai unde să cauți, găseai porumbele și chiar păducel. Hreanul se scotea mai târziu, în octombrie, după ce porumbiștile se preschimbau în mici pustiuri pline de cioturile fostelor plante. Era greu de smuls, dar te bucurai când îi vedeai frunzele verzi, rădăcinile acelea tari aveau să-ți aducă, pe lângă palmele jupuite, și laude.

Tovarășa de română, tânără și elegantă, n-a apărut nici acum când noi stăteam la rând să ni se cântărească fructele. Degeaba așteptasem atât reînceperea școlii, degeaba purtam cu mine caietul învelit în coperte albastre. Abia sâmbătă aveam să aflu că tovarășa ­despre care se zvonea că ar scrie literatură n-avea cum să se mai arate, căci plecase din școala noastră. Am ascuns caietul în ghiozdan, gata, de ce i-ar păsa cuiva de ce se găsea în el? Scrisesem în vacanță mai multe poezii și câteva povestiri SF. Era al doilea început, după primul, din clasa a patra, când așternusem într-un caiet asemănător douăzeci de pagini dintr-un roman, fiind convinsă că aveam să-l public cândva și-o să am, pe lângă glorie, și bani. Banii nu-i voiam pentru mine, ci pentru părinții mei, cărora numai ușor nu le era.

Al treilea început s-a dovedit jurnalul pe care am notații din clasa a șasea. Al patrulea a fost când mi-am luat inima-n dinți și i-am arătat totuși noii tovarășe de română „creațiile“ mele, ajungând apoi la niște concursuri pionierești unde am primit ba câte un premiu special, ba mențiuni, și, culmea gloriei, am fost pusă cu poză la panoul de onoare. Cât despre începutul adevărat, el avea să vină mai târziu, dar nu despre el e vorba aici, ci despre cum încurajezi copilul care dovedește înclinații artistice. Fără cei din jur care să-l vadă, care să-l îndrume, chiar dacă asta-i mai complicat, cei mai mulți abandonează. Deși talentul poate fi mare, deși originalitatea, mai ales la vârste mici, e uimitoare. De partea mea a fost caietul albastru pe care nu l-aș fi abandonat în ruptul capului, deși în el se găsea atât bulevardul pe care-aș fi putut ajunge cândva, cât și posibila fundătură. Și-a mai fost și sprânceana ridicată a cuiva din apropiere, ia te uită cu ce se ocupă domnișoara. A mai fost și lasă că le-arăt eu lor. Dar au contat și premiile pe care le-am primit la concursurile acelea de creație.

Când Editura Arthur, acum aproape zece ani, a inițiat Locuiește în poveste, un concurs fabulos de scriere creativă la care erau invitați să participe copii din toată țara, câștigătorii fiind incluși într-o antologie adevărată care avea să se lanseze la târguri de carte și-avea să ajungă în toate librăriile, am fost convinsă că e un proiect izolat ce va dispărea repede, fiind prea costisitor (autorii juniori participau și la o tabără de câteva zile în care aveau să lucreze cu scriitori profesioniști). N-o să uit niciodată prima ediție a taberei, a fost lângă Bran, fusesem invitată alături de Adina Popescu, Florin Bican, Simona Popescu și Florentina Sâmihăian (căreia i se datorează colecția Cărțile mele care cuprinde și antologiile juniorilor) să țin ateliere cu un grup de copii spontani, buni cititori, care abia așteptau să scrie. A ieșit minunat totul, însă, cum ziceam, nu credeam că ideea va continua, de ce-ar investi cineva în felul acesta incredibil nu doar în artă, ci mai ales în educație? Numai că-n anii următori Locuiește în poveste s-a ținut din nou și au început să se lanseze și antologiile: Care-i faza cu cititul, Ce poți face cu două cuvinte, Cui i-e frică de computer, Cel mai mult și mai mult, Lumea-n gamă marțiană, Selfie, Uite cine vorbește. Atmosfera de la târgurile de carte în care copiii se vedeau debutați, vorbeau la microfon și dădeau autografe era mai mult decât emoționantă. O vreme s-a ocupat de proiect Matei Sâmihăian, în ultimii ani sufletul lui e Diana Zografi. Taberele s-au ținut fie la Sinaia, fie la Predeal sau Bușteni, ultimele au avut loc la Alma Vii, într-un loc izolat, numai frumusețe. Faptul că-n anul pandemiei Editura Arthur a continuat proiectul, chiar amânând tabăra pentru la anul, mi se pare un fel de miracol. Nu știu o investiție mai mare și mai profesionistă în educația copiilor decât această poveste donquijotească. E adevărat că scriitorii se nasc, nu se fac, dar ca să-și umple forma au nevoie de un context. Cât despre cititori, căci mai ales despre ei e vorba în Locuiește în poveste, se cresc, se antrenează, nu apar din nimic. Până când lectura cu folos va deveni esențială în parcursul școlar, nu memorarea absurdă, nu șablonul, inițiativa Arthur merită toată admirația.

Unul dintre stâlpii simbolici ai concursului Locuiește în poveste este scriitorul Florin Bican. L-am ales ca erou al acestui număr pentru că ține niște ateliere grozave despre poezie, traduceri sau umor, este subversiv și intertextual, iubit de cei mici și deopotrivă de cei mari. N-a lipsit de la nicio ediție a taberelor în care au lucrat cu micii autori și ilustratori câțiva dintre cei mai buni scriitori și artiști vizuali de azi: Mircea Cărtărescu, Adina Popescu, Rodica Zafiu, Simona Popescu, Anca Smărăndache, Horia Corcheș, Dan Ungureanu, Mircea Pop, Alex Moldovan, Laura Grunberg etc. Până descoperiți caii lui fantasmatic-postmoderni, tropicele tâmpe și reciclopediile de povești, dar și noile aventuri apolodorine, citiți răspunsurile acestea lămuritoare.

EROUL NUMĂRULUI

FLORIN BICAN (1956, București) a învățat să scrie înainte de a ști să citească. Ce-i drept, a scris doar un cuvânt de trei litere. După care nu a mai avut voie să iasă din casă o săptămână. Așa că a revenit la metode de studiu convenționale, absolvind, la două decenii de la debutul său în proză foarte scurtă, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. După ce a învățat să citească, nu s-a grăbit să se întoarcă la scris. Cititul i s-a părut o preocupare mult mai ofertantă (și mai sigură). A renunțat între timp la exprimarea în cuvinte de trei litere. Scrie și traduce versuri și proză pentru copii. Din grijă pentru resursele planetei, preferă să recicleze poveștile existente. În 2013 a publicat volumul de versuri Reciclopedia de povești…, iar în 2014, Și v-am spus povestea așa…, unde reciclează în proză basme românești. Tropice tâmpe, roman ecologist, a deschis, în 2017, seria de autor „Florin Bican“ la Editura Arthur. În ultima vreme Florin Bican reciclează Apolodorul lui Gellu Naum, în cadrul seriei „Apolodor Explorator“.)

Când scriu, sunt un cititor care se adresează altor cititori

„(…) cât copiii înșiși sunt percepuți ca marginali, literatura care li se adresează nu are cum să ocupe o poziție centrală“

Sunteți unul dintre cei mai iubiți autori pentru copii, mare specialist în cai fermecați, tropice tâmpe, reciclopedii, dar și în Apolodor, eroul lui Gellu Naum. Cum de v-ați împrietenit atât de tare cu pinguinul călător? O să mai plecați împreună și-n alte călătorii?

Apolodor este un pinguin neobișnuit de mobil. Așa că am avut ocazia să mă întâlnesc cu el de nenumărate ori, în nenumărate locuri. În copilărie, versurile din Apolodor, pe care le știam din spectacolul cu păpuși transmis duminica dimineața la televizor, erau un acompaniament constant al jocurilor noastre din spatele blocului. Inevitabil, îl percepeam pe pinguinul călător ca pe un tovarăș de joacă. După ce am învățat să citesc, am continuat să-l reîntâlnesc, la diferite ­vârste, în cărțile cu el. Și în fiecare din aceste reîntâlniri vibra amintirea jocurilor din spatele blocului. M-am reîntâlnit cu Apolodor când i-am citit (și recitit) cartea fiului meu, apoi când am scris, la cererea lui, o continuare a listei pinguinilor care l-au întâmpinat după ce a ajuns acasă (apărută între timp la Editura Arthur, cu titlul Cartea albă cu Apolodor sau Apolododecameronul). M-am reîntâlnit apoi cu Apolodor când i-am tradus povestea în limba engleză. În fine, îl reîntâlnesc de fiecare dată când văd „Apolodorul“ Adei Milea sau urmăresc înregistrarea – așa cum se întâmpla în copilărie cu înregistrarea spectacolului de la teatrul de păpuși… Păi cum să nu te împrietenești cu el? Și cum să nu te-ntrebi pe unde-o mai fi umblând? Și să nu-ncerci să-l însoțești? După ce l-am însoțit în Delta Dunării, de-abia aștept să văd unde-o să mă mai ducă. „Delta“ a fost doar primul pas. Dar lumea-i mare…

În scrisul dumneavoastră intertextualitatea este mereu prezentă, ca și ironia și umorul. Credeți că vă adresați mai curând oamenilor mari decât copiilor? Care-i calul dvs. preferat din basmele românești?

Când scriu, sunt un cititor care se adresează altor cititori. Probabil de-aici mi se trage intertextualitatea… Și ironia. Dar dacă cititorul căruia mă adresez este adult sau copil, nu mă pot pronunța. Încerc să mă adresez cititorului ideal. În cititorul ideal există o zonă în care copilul și adultul se întâlnesc și coexistă, luminându-și reciproc înțelesuri pe care, separat, le-ar rata fiecare. Pentru mine, asta e o experiență deprinsă din lectura cărților cu Apolodor. Crescând odată cu înțelesurile care mi s-au dezvăluit în ele, am descoperit ulterior înțelesuri care parcă mă așteptaseră să cresc ca să mi se dezvăluie – de pildă aluziile la Coleridge (The Rime of the Ancient Mariner) din versurile: Au dat apoi în calea lor/ De un zăduf ca de cuptor:/ Nici pic de vânt, nici fir de nor/ (Pluteau, acum, pe-Ecuator…)/ Și admira Apolodor/ Culoarea serii, de aramă… Și tot felul de alte asemenea jocuri intertextuale, necesarmente ironice, care abundă în Apolodor. Și ca să trecem de la pinguini la cai, calul meu preferat din basmele românești este calu’ lu’ Harap Alb – mare cal, mare caracter…

În cultura noastră literatura pentru copii e considerată marginală, fiind văzută mai mult ca divertisment/text educativ decât artă serioasă. Cum vă împăcați cu asta? Oare în alte culturi e la fel?

În literatura pentru copii și, în mare măsură, în literatură în general, „marginalitatea“ e un avantaj. Eroii cărților pentru copii, ca și eroii basmelor, nu pornesc niciodată din poziții privilegiate. Îmi place să cred că statutul marginal curent al literaturii noastre pentru copii prefigurează călătoria glorioasă a eroului din basme. Pe de altă parte, textele de divertisment sau cele educative pot fi artă serioasă la fel de bine cum texte etichetate drept „serioase“ pot glisa foarte ușor în ridicol. Personal nu am o problemă cu faptul că la noi literatura pentru copii este – deocamdată – marginală. Marginea nu doar că definește centrul, dar și tinde să i se substituie. În „alte culturi“ a fost la fel. Și iată că acolo, în nici două secole de evoluție, literatura pentru copii a făcut deja pași serioși pentru a ieși din domeniul marginalului. Însă atâta vreme cât copiii înșiși sunt percepuți ca marginali, literatura care li se adresează nu are cum să ocupe o poziție centrală. Cine percepe copiii ca marginali? Păi, toți cei care îi consideră niște adulți incompleți – și, credeți-mă, sunt mulți… În sfârșit, literatura pentru copii poate fi marginală și din motive obiective. Cele mai serioase sunt calitatea îndoielnică a textelor (și ilustrațiilor), structura narativă tălâmbă, didacticismul pompos, fandoseala pițigăiată a au­torilor adulți care, de la augusta lor înălțime, încearcă să se dea copii și-și mângâie condescendent cititorii pe creștet… În astfel de cazuri, marginalitatea acestor producții literare e justificată.

„Povestea în care locuiesc are mai multe camere, ba chiar și curte și grădină!“

Ați fost primul câștigător al Marelui Trofeu Arthur cu volumul Reciclopedia de povești. Ce-a însemnat asta pentru dvs.?

O surpriză și, totodată, un semnal că în paradigma pieței de carte pentru copii din România a intervenit o schimbare majoră. Reciclopedia… nu e doar o carte neconvențională, ci și o provocare la adresa convențiilor care tind să subordoneze literatura pentru copii unor canoane generate de convingerea că un copil este un adult incomplet. Trofeul a marcat pentru mine și un certificat de adopție în familia Arthur, ceea ce mi-a sporit accesul la cititorii copii, dar m-a și ajutat să comunic cu alți făcători de cărți pentru copii: autori, traducători, ilustratori, re­dactori. Această comunicare se transformă în mod inevitabil într-o formă de colaborare, care sper că o să-i includă cândva și pe profesori, ba chiar și pe părinți… Pentru că în ultimele două categorii se află uneori vajnici apărători ai unor convenții nu neapărat benefice pentru o literatură viabilă.

Concursul de scriere creativă Locu­iește în poveste în urma căruia sute de copii au fost publicați în niște antologii superbe v-a implicat și pe dvs. încă de la început. Povestiți-ne mai mult despre proiectul acesta, despre tabere, despre lansări.

Concursul Locuiește în poveste este un proiect care se ridică impecabil la înălțimea titulaturii sale: îi invită pe participanți să locuiască în poveste și le oferă toate condițiile să facă exact asta: să intre și să locuiască într-o poveste. Și pentru că povestea e o structură dinamică, dinamică e și locuirea lor în ea. Povestea în care locuiesc are mai multe camere, ba chiar și curte și grădină! Cheia cu care se intră în poveste este chiar povestea cu care participanții se înscriu la concurs. Cu ajutorul ei intră în anticamera poveștii: procesul de selecție. Și dacă cheia lor „se potrivește“ în broasca criteriilor de selecție ale juriului, intră în următoarea cameră, tabăra de creație. Tabăra, la rândul ei, constă dintr-o mulțime de povești locuibile: ateliere de scriere creativă coordonate de scriitorii care-i inițiază pe participanți în procesele al­­chimiei narativo-poetice, proiecte comune, cum ar fi editarea – și manufacturarea! – unei reviste, alcătuirea unui jurnal al taberei, seri de lectură, vizionarea (ur­mată de discuții) a unui film, excursii și interacțiuni de tot felul. Un aspect esențial al acestor tabere sunt mentoratele: fiecăruia dintre autorii coordonatori cu care lucrează copiii i se alocă un număr de scriitori în formare, cu povestea lor cu tot – cea cu care au descuiat poarta de acces în tabără. Împreună parcurg textele și lucrează pe ele, editându-le în vederea publicării în antologia care urmează să apară la Editura Arthur – altă cameră a Poveștii unde vor locui împreună. Și, în fine, camera lansării antologiei… Lansările au loc la târgurile de carte din București – Gaudeamus sau Bookfest – și sunt un prilej ca locuitorii Poveștii să se reîntâlnească și să-și contemple împreună poveștile ieșite de sub tipar, rememorând episoade din tabără.

„Textele în care se dezlănțuie copiii la aceste ateliere sunt nu numai atipice, dar și savuroase, iar ingeniozitatea lor este uluitoare“

Ați ținut ateliere de scriere creativă în toate taberele Locuiește în poveste. Vă amintiți unele texte atipice scrise de copii? Sau unele situații amuzante?

Toate textele produse de copii în taberele Arthur sunt atipice. După discuțiile introductive care definesc tema pe care sunt îndemnați să scrie, copiii se lasă în voia scrisului cu un abandon care-i eliberează de convenții contraproductive (există însă și convenții productive, cum ar fi regulile de ortografie etc.). Or, în această stare, vor scrie inevitabil texte atipice. De-aia mi-e greu să pomenesc aici un text mai degrabă decât altul. Dar în tot ce scriau, participanții interpretau tema în mod original, o abordau din unghiuri surprinzătoare și făceau din ea o poveste în care locuiau nu doar ei, ci și colegii și coordonatorii lor. Nu încetează să mă amuze soluțiile lor la una din temele cu care îi provoc, de câțiva ani încoace, la workshop-ul de umor pe care îl coordonez în tabără. Le cer să scrie un text de reclamă în stil Teleshopping pentru un produs inexistent – mașina de tăiat frunză la câini, aparatul de frecat menta etc. Textele în care se dezlănțuie copiii la aceste ateliere sunt nu numai atipice, dar și savuroase, iar ingeniozitatea lor este uluitoare.

Credeți că un astfel de concurs îi identifică pe copiii care vor ajunge ulterior scriitori, care vor persevera în literatură? Oare acesta este scopul lui? Dvs. ați debutat în copilărie sau mai târziu?

În măsura în care am reușit să rămân, așa cum mi-am propus, copil pe termen lung, pot spune că am debutat în copilărie, deși trecusem de cincizeci de ani când mi-a apărut prima carte, Cântice mârlănești. Dar sunt convins că la vârsta copiilor pe care i-am cunoscut în taberele Arthur nu m-aș fi calificat pentru intrarea în Poveste prin portalul unui concurs ca cel organizat de editură. Oricum, scopul unui astfel de concurs nu poate fi identificarea și impunerea viitorilor scriitori. Și concursul cred că nici nu-și propune așa ceva. Dintre participanții la taberele de până acum, mulți au devenit olimpici la materii care nu au neapărat de-a face cu ficțiunea. Alții au optat între timp pentru meserii care nu par orientate spre literatură – studiază medicină, inginerie, chimie, arte plastice, științe economice. Bineînțeles că asta nu-i va împiedica să scrie și să publice. La fel, nu există nicio garanție că un copil care excelează într-un anumit domeniu va continua să exceleze în domeniul respectiv și la maturitate. Scrisul, mai ales, este un dar volatil. Dar „a persevera în literatură“ nu înseamnă doar a scrie cărți. În­seamnă și a le citi în deplină cunoștință de cauză. În taberele Locuiește în poveste, copiii nu învață doar să scrie mai aplicat, ci și să citească mai aplicat. Și chiar dacă pe parcurs unii abandonează scrisul, nu cred că vor abandona lectura.

„(…) copilul care sunt azi e cu totul diferit de copilul care eram cu,
să zicem, șaizeci de ani în urmă“

Ce cărți vă pasionau când erați mic? Dacă v-ați putea întâlni cu dvs., cel de la zece ani, ce sfat v-ați da? Dar dvs., celui din adolescență?

Mă pasionau cărțile care se abăteau flagrant de la realitate. De la realitatea mea. Și cum realitatea mea imediat-înconjurătoare era destul de strâmtă, o carte – cam orice carte – nu trebuia să facă prea multe ca să se abată de la ea. Basmele, legendele și miturile Greciei antice reușeau să facă asta prin natura lor. Dar pentru mine și Aventurile lui Tom Sawyer și Cei trei muschetari se încadrau la literatură fantastică. Sună tentant să-mi imaginez o întâlnire cu cel care eram la zece ani sau în adolescență. Dar mă tem că cele mai bune sfaturi pe care le-aș putea da acum ar fi irosite pe cel care eram la vârstele respective. Oricum, în esență, m-aș sfătui doar să nu mă opresc din citit – ceea ce văd c-am făcut și fără să mă sfătuiască un avatar din viitor. Sau, mai știi, m-o fi sfătuit, dar am uitat eu… Citesc acum The Psychology of Time Travel de Kate Mascarenhas, în care autoarea explorează posibilitatea ca, prin călătoria în timp, o persoană să coexiste simultan cu ea însăși la diferite vârste. În toate aceste interacțiuni, versiunile ulterioare ale unui personaj evită cu strictețe să le dea sfaturi versiunilor lor mai tinere. Probabil „mintea cea de pe urmă“ nu e transmisibilă.

Sunteți un fan al tehnologiei sau vi se pare că tinerele generații sunt influențate-n rău de ea? Oare copiii de azi sunt diferiți de cei din trecut?

Orice influență poate deveni negativă dacă te raportezi rău la ea. Nu mă îndoiesc că o coabitare exclusivă și dezechilibrată cu tehnologia poate fi nocivă. Dar nu putem blama tehnologia. Așa cum nu putem blama natura în cazul celor care, trăind exclusiv în mijlocul ei, ajung s-o ia razna. Sunt recunoscător pentru înlesnirile aduse de tehnologie în viața mea, dar nu știu dacă asta mă face un fan al ei, așa cum nu cred că sunt un fan al aerului pe care-l respir sau al apei pe care o beau, cu aceeași recunoștință. Cred că toți copiii sunt diferiți față de cei din generațiile anterioare – cel puțin în măsura în care se pliază pe schimbările unui mediu din ce în ce mai flexibil și se raportează dinamic la ele. În cazul meu, cel puțin, copilul care sunt azi e cu totul diferit de copilul care eram cu, să zicem, șaizeci de ani în urmă.

Cum trăiți pandemia? Aveți timp – și stare – pentru scris? La ce carte lu­­crați acum?

Stare aș avea, da’ nu găsesc timp s-o las să se manifeste. Mi-am imaginat că lockdown-ul va aduce cu sine rezerve inepuizabile de timp. Schimbările de paradigmă impuse de izolare par însă mai cronofage decât m-aș fi așteptat. Și asta numai și numai din cauza tehnologiei care ne face mai disponibili decât e – poate – sănătos pentru noi. Dar și fără tehnologia asta, nu știu ce m-aș fi făcut. Oricum ai lua-o, e greu… Acum lucrez la o nouă carte din seria Apolodor explorator. Lucrez în sensul că mă documentez. Și când te apuci să te „documentezi“ într-un domeniu despre care crezi că știi cam tot, surprizele sunt foarte mari: documentarea îți arată că nu știi mai nimic și că, oricât te-ai documenta, tot n-o să ajungi vreodată să afli tot. Pentru Apolodor în Deltă m-am „documentat“ vreo câteva luni. Și chiar dacă în carte nu am transferat decât foarte puține din datele acumulate în acest proces, întreaga acumulare a contribuit la alcătuirea cărții. Acum mă documentez în domeniul furnicilor – explorez, cum ar veni, tainele mirmecologiei, în calitate de secretar al lui Apolodor.

Articol de Ioana NICOLAIE – scriitoare

Articolul integral poate fi citit în numărul 12, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.