Literatura, ficțiunea și lectura se regăsesc într-o relație indisolubilă, textele de ficțiune vorbindu-ne, cum spunea Alexandre Dumas, despre „persoane și evenimente care nu au existat în realitate (și, exact din acest motiv, ne impun să ne suspendăm neîncrederea)“. Ficțiunea are, însă, adevărul ei, prin revelațiile textuale pe care le conține, credibilitatea ei rezultând din chiar arhitectura sa scripturală. În sfera științei, Niels Bohr observă că „tot ce numim real e alcătuit din lucruri care nu pot fi considerate reale“, conștiința uma­nă fiind mult mai aptă să manipuleze fantasme, ficțiuni și alte produse ale imaginarului. Fascinantă este, de pildă, in­ventarea cifrei zero, esențială în ecuațiile matematice, la fel fiind numerele negative, imaginare, iraționale, ființele umane învățând să „stăpânească aceste creaturi stranii ieșite din creierele lor“ (Mickaël Launay). Cunoașterea umană are posibilitatea de a explora realitatea, infiltrându-se în spațiul lumii și influențând-o totodată prin chiar elementele obser­vației, cum remarca Heisenberg prin principiul indeterminării. Ficțiunea oferă creatorilor șansa supraviețuirii într-o lume în care cuvintele au o putere deosebită, o forță terapeutică indiscutabilă, în care iubirea însăși are forța unui mit rezistent la intemperiile istoriei, ficțiunea însăși fiind refugiu, spațiu compensatoriu și substitut de real, oferind sens totalizant unei lumi care nu pare să aibă vreunul, căci „a trăi este cu necesitate a interpreta, a da lucrurilor un sens în ra­­port cu noi înșine“ (D.D. Roșca). Aristotel preciza, de altfel, în Poetica, faptul că „datoria poetului este nu să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului și ale necesarului“. Foarte semnificativă este ideea pe care Stephen Hawking și Leonard Mlodinow o teoretizează în Marele Plan prin „realismul dependent de model“ („model-dependent realism“): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simț realizând un model al lumii. Când acest model reușește să explice evenimentele, tindem să-i atribuim […] calitatea de realitate ori de adevăr absolut“ .

Interpretarea fenomenelor repre­zintă, desigur, o necesitate a cunoașterii umane, iar filosofia lui Hans Vaihinger (Die Philosophie des Als Ob) constată că există unele diferențe între ipoteza științifică și ficțiune în măsura în care ipoteza are ca punct de plecare unele date reale, formulate în funcție de fizionomia spațiului și timpului, care pot fi confirmate sau pot fi infirmate de realitate, în funcție de o serie de experiențe sau experimente. În schimb, ficțiunea este un substitut de real, o transpunere în grilă imaginativă și verbalizată a realității, prin voința de a oferi coerență unei lumi guvernate mai degrabă de indeterminare și haos. Interpretarea este, pe de altă parte, o nuanțare a sensurilor, prin care conștiința umană își expune poziția față de sine și față de ceilalți, textul cărților și „textul“ lumii suportând multiple interpretări, deschideri semantice, revelații, într-o mixtură de obiectiv și subiectiv, de fantezie și mimesis.

Literatura este mărturie, mărturisire și interpretare a realității, fiind conectată prin mii de fire de memorie, care, ne spune Marthe Robert referindu-se la roman, are un „narcisism infantil“ care „amplifică și eternizează toate obiectele cu care se poate identifica“. Textul literar este, așadar, spațiul de întâlnire al unor multitudini de întrebări, răspunsuri și semnificații, de inepuizabile nuanțe și detalii, căci el are capacitatea de a absorbi nenumărate moduri de existență. Imaginarul și scriitura se comportă ca modalități privilegiate de comprehensiune și interpretare cu care memoria ființei se confruntă necontenit, chiar dacă ea, me­­moria, nu va putea reconstitui trecutul așa cum a fost el odinioară ca prezent, cum remarcă undeva Milan Kundera: „Nu vom înțelege nimic din viața umană dacă vom continua să trecem cu vederea prima dintre toate evidențele: nicio realitate nu mai există așa cum era atunci când era; restituirea ei e cu neputință“. Întoarcerea în trecut prin intermediul memoriei mo­difică și fizionomia acelui timp care nu mai există, dar și conștiința celui care își reamintește trecutul într-o metamorfoză egografică iluzorie, utopică, dezmințită frecvent de realitatea cotidiană. Nevoia de ficțiune a omului răspunde, în fond, necesității adânci de a recompune, din magma nediferențiată a clipelor, structuri și sensuri, coerențe și certitudini artistice, libertatea sa de exprimare legitimând un pact al receptării bazat pe încredere mu­tuală, căci, spunea Umberto Eco, atunci când citim un text de ficțiune, „ne angajăm într-un acord tacit cu autorul său, care pretinde că ceea ce a scris este adevărat și ne cere și nouă să pretindem că luăm în serios ceea ce citim“.

Pentru cititor, scriitorul este un fel de intermediar, o călăuză în spațiul înțelesurilor ficționale, un partener al unui dialog implicit și implicat, în care regula jocului se fundamentează pe relevanța echili­brului între intimitate și exterioritate, din care se naște percepția asupra lumii. Textul literar are, desigur, calități estetice intrinseci, dar are și valențe comunicaționale sau cognitive, după cum cititorii săi au încredere în capacitatea ficțiunii de a remodela lumea sau de a reconstrui timpul trecut prin intermediul memoriei și al imaginației, Camil Petrescu, de pildă, recunoscând că el este un „om în lume care vrea să vadă… Ca să vezi îți trebuie imaginație“. Pactul lecturii presupune o comuniune strânsă între scriitor și cititor, dar și o doză de simulare și recunoaștere, prin care cititorul acceptă confesiunile și dilemele existențiale ale scriitorului, le asumă, prin grila indicelui de credibili­tate pe care literatura îl imprimă fără restricții sau inhibiții unei viziuni auctoriale, scriitorul însuși putând fi perceput ca prizonier al propriului text, ființă de hârtie captivă în spațiul propriului limbaj și al propriului orizont estetic, pe care îl creează prin har, imaginație și prin revelațiile memoriei. Așa cum se știe, prezența scriitorului în propriul text seamănă cu o absență, după cum mecanismele exhibării se aseamănă unor procedee de si­mulare și camuflare, căci niciun creator nu spune totul și nu spune cu sinceritate întregul adevăr despre sine, despre lumea în care trăiește, despre ceilalți. Pe de altă parte, cititorul știe, la rândul său, că există limite ale obiectivității textului literar, căci acesta depășește sensul imediat al cuvintelor, în beneficiul unor potențialități simbolice și sugestii ficționale diverse. În același timp, privirea scriitorului nu este întotdeauna directă, nemediată, fo­calizată asupra unui real determinat; ea este mai degrabă oblică, laterală, revelând diverse înțelesuri inedite, semnificații derivate, nuanțe semantice și reverberații lăturalnice, pe care autorul le înscenează în cadrul ceremoniilor textualității. Lectura devine, astfel, un vector al libertății interioare prin capacitatea celui care citește de a reconfigura modelul estetic pe care opera literară îl propune, devenind un actant important al ecuației creație-receptare.

Iulian Boldea – profesor universitar

Articol integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36