O antologie nu se poate realiza la 30 de ani decât în cazuri de excepție. E nevoie de obiectivitate, detașare(a de fenomen), cultură, de un instrumentar cert, gust artistic, pentru o diagnoză neînșelătoare, pentru o selecție judicioasă, negeneratoare de discuții. Plus o raportare imparțială la culegeri similare anterioare. Un pas greșit, indiferent cât de mic, și eșecul e asigurat.
Or, Cristian Gabriel Moraru, tânăr filolog instruit, ambițios, se încumetă să calce pe urmele mai titraților (antologatori) Șt.V. Mari­nescu și St.V. Cristea, investigatori profunzi ai literaturii teleor­mănene. Dacă privim ce se întâmplă la altă scară, pe alte meridiane, gestul poetului și eseistului roșiorean primește o cotă de credibilitate și bunăvoință din partea noastră, a publicului cunoscător.
„Lira lui Orfeu” (Ed. TIPOALEX 2013) – o antologie în regia lui C. Moraru – are un orizont mai larg, reunind poeziile celor mai reprezentativi poeți roșioreni din ultimii 150 de ani, mai precis din 1868, anul primei cărți a lui Alex Depărățeanu, și până la 2011, înregistrând și placheta promițătoarei Mirela Nicolescu. Se preci­zează și criteriile care au stat la baza reținerii textelor: Originalitatea, debutul editorial, criteriul estetic…
Notele biobibliografice – corecte, concise, echidistante, complinite prin citate, opinii pertinente, autorizate. 27 de poeți stăpâni pe meșteșugul lor, unii chiar membri ai Uniunii Scriitorilor, își expun producțiile onorabile, ticluind un arc peste timp spre domeniul Frumosului.
Aranjați cronologic, nu ierarhizați valoric, Alex Depărățeanu, Ion Pena, Al.P. Tair, N. Lupu, P. Amet, A. Gâdea, M. Codreanu, Stan V. Cristea, Iulian Bitoleanu, R. Sălăgean, C. Basarabescu, Domnița Neaga, Liviu Nanu, Cristina Predescu, Emil Noni Iordache, C. Moraru, Florina Isachi etc. sunt convivi la un regal artistic la care nu a fost convocat, surprinzător, Florea Miu, probabil cel mai valoros poet teleormănean contemporan (alături de Florin Burtan).
Întâmplător sau nu, se relevă unele toposuri precum: parcul, cafeneaua, strada centrală, pădurea, câmpia…, toate hrănind imaginea unui burg medieval cu respirație cultural-artistică, fie și efemeră, unde scrisul, arta, tipărirea de cărți, presa… încercau a-l singulariza printr-un sigiliu argintiu. Se mai strecoară însă și poezii ușor „prăfuite”, desuete, „încremenite” într-un ev poetic revolut, piese lipsite de vibrație, de prospețime.
Eu consider că în panoplia octogenarului Tair – maestrul multora dintre noi – s-ar fi găsit și texte debordând de vitalitate și metafore, cu versantul etnos mai palid conturat. Apar și opțiuni să le zicem mai „curioase”, discutabile, frizând expresivitatea. Apoi, Florin Marincea, vag legat de urbea de pe Vedea, are cu siguranță alură de romancier și mai rar de… poetastru. Biograficului nu i se permite să dicteze axiologicului, așa că lângă poeții marcanți girați de Uniunea Scriitorilor se mai „înșurubează” vreun versificator fără ambient calofil. Dacă unul are filonul secătuit, alți doi-trei „mișună” lângă „nume” (con)sacrate, de talia lui Tair, Lupu, Gâdea, Amet, Cristea…
Cu toate acestea, demersul intrepidului C. Moraru demonstrează în plan personal tenacitate și nerăbdarea afirmării și în plan social că fiorul liric dunărean nu s-a volatilizat…
Prof. Iulian BITOLEANU