Limitele autorităţii profesorului

11

De cele mai multe ori, atunci când sună de intrare, cum se spune în folclorul şcolar, pornim spre clasa de curs gânditori la ceea ce avem de făcut, încrezători în succesul demersului didactic, sperând că vom reuşi să organizăm activităţile de învăţare astfel încât dintr-o colaborare bună cu elevii să fim cu toţii câştigaţi din mai multe puncte de vedere: cognitiv, emoţional, atitudinal, motivaţional şi încă altele. Doar că pentru a realiza o colaborare eficientă este necesar să fie statornicite anumite repere, să fie negociată interacţiunea didactică într-o zonă a convenabilităţii rezonabile. Aceasta poate însemna că ne aşteptăm să aibă loc tot ce este firesc să se petreacă într-un spaţiu dedicat educaţiei, ca urmare a adoptării unor convenţii de lucru, de la elementarele reguli de bun-simţ până la respectarea normelor impuse prin Regulamentul de Ordine Interioară al şcolii.
Am aflat de curând punctul de vedere al unui elev, care spunea cu părere de rău că deşi fusese interesat de studierea materiei în cauză, se străduise să fie atent la ore, totuşi nu era mulţumit de achiziţiile sale cognitive, iar motivul fusese acela că în clasă era mai degrabă gălăgie, numărul celor dezinteresaţi privind desfăşurarea orei fiind mai mare decât cel al interesaţilor. Mai trist, aşa cum reieşea din relatare, a fost că profesorul nu a reuşit să se impună, să facă ordine în clasă, fiind de-o bunătate care îi submina autoritatea. Bun în sens de cumsecade? Dar, în fapt, cum-se-cade să se comporte un profesor astfel încât obiectivele educaţionale să fie atinse? De ce fel de autoritate mai poate face uz profesorul pentru ca totuşi demersul său didactic să rămână unul deschis, concordant cadrelor civilizat democratice ale unei societăţii postmoderne?
Când înscrie absenţe şi note în catalog ar putea fi vorba despre o autoritate formală; în mod legitim, dascălul este cel care decide dacă un elev a promovat sau nu la materia pe care el o predă, poate administra sancţiuni în conformitate cu regulamentul şcolar, poate lăsa corigent sau, mai rău, chiar repetent un elev care nu performează conform aşteptărilor, nu răspunde cerinţelor date de standardele de evaluare specifice disciplinei studiate. În fapt însă, o serie de mulţi alţi factori intervin astfel încât autoritatea dată de respectarea regulilor devine de formă, adică lipsită de conţinut real. De exemplu, intersectarea cu diferite interese de politică educaţională locală (de la să dăm încă o şansă, poate se îndreptă, să nu pierdem elevi până la să avem în şcoală o promovabilitate de 100%); coliziunea bruscă cu autoritatea directorului, a inspectorului etc.
Respectarea aspectelor formale poate induce uneori impresia de rigiditate comportamentală, de tipul remarcilor nemulţumite ale elevilor care observă că profesorul niciodată nu uită să consemneze absenţele în catalog. Ignorarea dimensiunilor formale ale activităţii didactice nu este o dovadă bună de flexibilitate, deşi mai există situaţii în care unii dintre profesori îşi arată disponibilitatea pentru a construi o relaţie prietenoasă cu elevii lor, uitând să treacă absenţele, dându-le şansa să îşi mărească o notă luată la o lucrare scrisă prin prestaţii ulterioare orale etc. Se ajunge uneori la o negociere păguboasă educaţional, de tipul dacă notele sunt mici, le mai treceţi în catalog? Dar, desigur, nu este pedagogic ca un profesor să îşi facă din notă o armă, el trebuie să utilizeze alte metode de persuasiune asupra unui elev, care, într-un fel sau altul, nu se conformează rigorilor şcolare. S-au dus vremurile în care profesorul controla cu mână de fier clasa de elevi, amesteca printre criteriile de evaluare simpatia sau antipatia pe care le purta discreţionar unuia sau altuia dintre elevi, pedepsea într-un mod aleator etc. Pe de altă parte, nici stilul permisiv, de o neimplicare a dascălului, soră cu indiferenţa, poate cu scopul de a nu se expune unui consum psihic exagerat, care să-l ducă spre o epuizare profesională rapidă (burnout) nu constituie o soluţie optimă din punct de vedere pedagogic. Nici de principiu nemulţumit, mereu critic şi impunător, dar nici mulţumit de activitatea elevilor, chiar înainte ca aceştia să o realizeze (ca în situaţia în care pentru a-i încuraja profesorul spune elevilor ceva de genul acesta: sunt sigur că o să vă descurcaţi, o să reuşiţi să faceţi un proiect foarte bun pentru că voi sunteţi copii deştepţi etc.).
Pentru o dezvoltare echilibrată a elevilor este nevoie de impunerea unor limite comportamentale? Cu siguranţă, da! Dacă acestea sunt depăşite în mod frecvent, sunt încălcate cu bună ştiinţă uneori, oare mesajul pe care elevul îl înţelege este unul util privind integrarea lui funcţională în societate? Interesul pentru păstrarea limitelor (nu de limitare) decurge din trebuinţa de siguranţă. Dacă un elev nu ştie ce este permis şi ce nu se cuvine să facă, mai devreme sau mai târziu, nu se va mai afla într-un mediu sigur emoţional, acţional etc.
Suntem de acord că trăim într-o societate în care cultivarea deprinderii pentru respectarea normelor, de la cele ale Codului rutier la plata impozitelor şi participarea la vot, este absolut necesară.
Aşa cum ne-am obişnuit, considerăm că directorul şcolii este un expert în management educaţional, parte din corpul naţional de experţi. Dar profesorul de la clasă poate fi considerat un expert? Care este domeniul său de experienţă? Cel al disciplinei pe care o predă? Este cumva expert în predare-învăţare-evaluare ca îndeletnicire cotidiană?
Poate fi considerat un profesor cu autoritate un dascăl debutant sau autoritatea este consacrată doar prin experienţa acumulată în timp la clasă? Depinde, desigur, de fiecare om în parte, de stilul său pedagogic.
O concluzie se impune totuşi cu mare uşurinţă: un profesor lipsit de autoritate în faţa elevilor săi va atinge cu dificultate obiectivele de formare şi educare asumate prin fişa postului. Interesul pentru articularea unor relaţii bune profesor-elevi, cu rol de influenţare şi motivare pozitivă nu ar trebui să submineze autoritatea adultului. Absenţa autorităţii profesorului care nu ţine clasa în mână, nu se impune în faţa elevilor – cum se spune – are efecte dintre cele mai diverse, dar pe care cu siguranţă elevii le sesizează. Uneori chiar se plâng de faptul că lipsa de autoritate a dascălului le-a îngreunat înţelegerea, motivaţia pentru a participa la ore etc. Scuza frecventă este de tipul: este gălăgie la oră, nu prea se înţelege explicaţia şi aşa mai departe.
Cum reuşeşte fiecare dintre noi să îşi desfăşoare cu succes activitatea didactică la clasă depinde de mulţi factori, de la personalitatea profesorului la egregorul clasei. Oricum, pare că autoritatea este pusă sub semnul întrebării la fiecare oră de curs, se negociază, se pierde sau se câştigă. La fel şi prestigiul unui profesor, se dobândeşte greu şi se pierde uşor. Dar şi elevii, şi părinţii acestora apreciază un profesor care are acel tip de autoritate care face ca demersul educaţional să fie unul reuşit.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti