„Să ne îmbogăţim reciproc din diversitatea noastră.”(Paul Valery)
Am participat deunăzi, la sediul Comisiei Europene de la Bucureşti, la o întâlnire de bilanţ şi de perspectivă a acţiunilor pe tematica interculturalităţii. Mi s-a comunicat ca la întâlnire să fiu pregătit atât pentru o intervenţie oficială, instituţională, cât şi cu intervenţii spontane, scuturate de formalism.
Nu doresc să insist asupra prezentării oficiale, menţionez doar că s-a axat pe prezentarea unor modele culturale/interculturale bazate pe:
– sensibilitate interculturală – pornind de la starea de negare până la cea de acceptare/ integrare;
– definirea unui spaţiu intercultural, vizând înţelegerea de către fiecare a celorlalţi, prin depăşirea barierelor lingvistice;
– descriind factorii care asigură eficienţa unei comunicări interculturale – implicând cele trei categorii: atitudini, cogniţie, abilităţi;
– caracterizarea modelului cultural al unei ţări, prin raportare la valori, credinţe, pattern-uri de relaţionare, comunicare, organizare şi management al resurselor (timp, spaţiu etc.), în raport cu care, conform clasificării de tip Lewis, modelul cultural românesc este unul de tip multi-activ, caracterizat, printre altele, în zona de valori de bază şi credinţe/obiceiuri prin valori precum familia, ierarhia, relaţiile, emoţia, elocvenţa, persuasiunea, dar şi loialitatea, iar în zona de caracteristici de tip social şi relaţii profesionale prin predispoziţia de a vorbi mult, prin a face mai mult de un lucru o dată, prin a raporta decizia şi la un nivel emoţional, apelând la scuze, punând sentimentele înaintea faptelor, cu o abordare flexibilă a adevărului.
Suma intervenţiilor mele spontane a fost axată pe punctarea unor elemente aduse în discuţie de antevorbitorii mei.
În acest sens, aducându-se în discuţie semnificaţia zilei de
21 februarie – ca zi de sărbătoare internaţională a limbilor materne, nu am putut să nu întreb, în contextul în care interculturalitatea implică multilingvism şi acceptarea diferenţelor, deci limitarea abordărilor discriminatorii, de ce mai există noţiunea de „limbă maternă”? De ce nu se actualizează conceptul, gândindu-l sub sintagma „limbă părintească” sau „limba strămoşească”. Întrebarea a suscitat la finalul întâlnirii o discuţie aplicată la situaţia lui Eugen Ionescu, din tată român şi mamă franţuzoaică, cu începuturi româneşti şi apoi marea parte a vieţii creative desfăşurând-o în Franţa. Această combinaţie plus imposibilitatea de a se mai pronunţa în privinţa apartenenţei sale culturale au condus la o situaţie în care două culturi şi-l revendică, cea franceză invocând apartenenţa la ea prin motivaţia limbii materne franceze. Evident că o astfel de abordare este vetustă şi cred şi sper că la o astfel de solicitare de a-l poziţiona sau de o parte, sau de cealaltă, Eugen Ionescu ar fi fost dezamăgit, în contextul în care reprezintă o valoare dincolo de specificul unei naţiuni sau alteia, o valoare a umanităţii, în general.
Un alt context prezentat a fost cel generat de numele meu de familie, în baza căruia, în gimnaziu, la momentul studierii baladei Mioriţa, mă simţeam inconfortabil să îmi regăsesc originile printre ale celor care semnificau, generic, un personaj negativ… Mioriţa se studiază încă în curriculumul gimnazial, iar curiozitatea vizează modul în care este tratată, pe lângă aspectele ce ţin de analiza literară, problema coexistenţei într-un spaţiu geografic a mai multor culturi, valorizând astfel educaţia interculturală. Tot la momentul discuţiilor de după, apelând la tipare, am fost întrebat dacă vinul din podgoriile vrâncene mai este la fel de bun. Nu am putut să răspund, pentru că numele de familie semnifică doar locul din care au migrat stră-străbunicii mei…
Pornind de la faptul că participanţii la întâlnire au reprezentat minorităţile naţionale, aducându-se în discuţie un spaţiu cu tradiţie în interferenţa culturală precum centrul vechi al Bucureştiului, cu străzi care au rezonanţă în spaţii culturale diverse, precum Lipscani sau Gabroveni, mi-am adus aminte cât de importantă era strada Hristo Botev, unde, vizavi de Intercontinental, în ultima perioadă dinainte de ’89, se producea transfer cultural, bucureştenii venind să ia informaţii despre programul televiziunii bulgăreşti. O continuare firească a fost să amintesc de faptul că probleme rămase actuale – migranţi, comunităţi etnice, discriminare – au fost aduse în atenţie prin filme remarcabile precum Oblio, Ghici cine vine la cină, Imigrantul şi lista poate continua cu exemple la fel de notabile.
O ultimă intervenţie a fost legată de faptul că există preocuparea de a se asigura studiul limbilor materne către cei care fac parte din categoria minorităţilor naţionale, cu scopul principal al conservării identităţii etnice, culturale; ceea ce am considerat necesar de completat a fost privitor la existenţa unei preocupări, cel puţin la nivelul judeţelor limitrofe graniţelor, de introducere în curriculum la decizia şcolii (deşi ar trebui să existe o posibilitate de abordare la nivel local) a studiului limbii şi culturii ţării cu care se învecinează judeţul, care ar facilita schimbul de valori culturale şi cultura toleranţei, în contextul asumării unei identităţi europene.
Gabriel VRÎNCEANU, director CCD Bucureşti