LIMBA ROMÂNĂ DE AZI: „UN ȘIRAG” DE BARBARISME ȘI „UN FAGURE” DE FIERE?

8

Despre limba română au lăsat rânduri memorabile mulți dintre scriitorii noştri, între ei numărându-se: Eminescu, Coșbuc, Goga, Arghezi, Cioran, Nichita Stănescu. Iubind-o, i-au dedicat gânduri și rânduri, i-au adus laude, într-o apologie explicită închinată unei limbi de nobilă sorginte. Forma fundamentală a iubirii, mai substanțială decât cea declarativă, a constituit-o însă faptul că, în limba pe care au lăudat-o, au scris opere literare de mare valoare, care au intrat în patrimoniul estetic al literaturii române și al celei universale. O iubire creativă care a născut capodopere. Prin farmecul şi virtuţile ei, prin imensul ei potenţial de expresivitate, limba română a exercitat o fascinaţie continuă asupra celor care au încercat să-şi traducă ideile prin cuvintele ei, menţinându-i într-o stare fecundă a spiritului ca într-o hipnoză creatoare. Cioran, care și-a scris primele cinci cărți în română, mărturisea că, dacă rostește un cuvânt românesc, de pildă „roată”, nu mai e bun de nimic câteva zile, nu mai poate scrie un rând în franțuzește. A scrie opere perene în limba română și a face din scris o artă este cea mai înaltă laudă adusă acesteia, o exemplară declarație de dragoste.
Printre cei care, fascinați de limba română, au reflectat în scris la frumusețea și menirea acesteia s-a numărat și basarabeanul Alexei Mateevici, preot-poet cu destin tragic. A luptat în primul război mondial pentru refacerea Moldovei lui Ștefan şi pentru întregirea Ţării. A murit de tifos la numai 29 ani, la 24 august 1917, nemaiapucând să vadă Basarabia realipită Țării și România Mare. A avut timp însă, în puținul timp care i-a fost  hărăzit pe acest pământ, să scrie o poezie frumoasă dedicată limbii române, pe care ne-a lăsat-o ca pe un testament închinat graiului strămoșesc. Este o laudă la adresa limbii și, în același timp, o mică bijuterie poetică, o capodoperă lirică în felul ei, întrunind astfel cele două ipostaze ale apologiei spirituale şi literare. Ne amintim câteva strofe, parcurse de ecouri eminesciene, cu metafore si imagini memorabile, din această mărturisire lirică, transcrisă într-o caligrafie de poet autentic:
„Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
 
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam ce, fără veste,
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste. (…)
 
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici. (…)
 
Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ’nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri.
 
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.”
 
Amintirea poetului la 130 de ani de la naștere (16 martie, stil vechi, 1888) ne oferă un prilej de reflecție la felul în care este preţuită şi vorbită, în zilele noastre, limba română. La nivelul general al vorbitorilor, limba trece printr-un proces continuu de degradare, cauzat, în principal, de ignoranță și de nepăsare. Ignoranţa vine din educaţia precară, care atestă eşecul şcolii şi al actului educaţional. Indiferenţa derivă din dispreţul faţă de norme, valori şi modele, din „emanciparea” faţă de educaţia însăşi, atitudini care au în societatea actuală – mediu în mare măsură anomic, dezordonat și destructurat – un fertil teren de manifestare. Formele inculte, agramate, inepte, minate de orice logică și complexitate, dezacordurile și analfabetismele, modul minimalist de exprimare, hiper-schematic, plin de marote lingvistice domină româna vorbită azi în cercuri din ce în ce mai largi ale societății. Se manifestă, în același timp, cu o agresivitate fără precedent, o  ofensivă a formelor argotice, periferice şi suburbane de expresie, a vocabulelor vulgare și promiscue, a drojdiilor lexicale asupra limbii comune, care, prin opțiunea vorbitorilor, le asimilează și le integrează în actele comunicaționale cotidiene. Româna comună de azi tinde să devină o limbă tot mai simplificată, chiar rudimentară, redusă la câteva cuvinte de bază, cărora li se adaugă multe altele dintr-un larg registru argotic și pornografic, la o serie de formule fixe, construcții absurde, nonsensuri repetate obsesiv pentru a da „culoare” comunicării, la un vast arsenal de onomatopee, asortate masiv, peste 75 la sută, cu elemente nonverbale. Limba română se confruntă cu riscul de a se transforma într-un idiom dezarticulat, într-o limbă agresivă, folosită aberant de vorbitori cu foarte scăzute competențe lingvistice, educație cvasi-inexistentă, cultură zero, analfabeți funcțional sau analfabeți get-beget.
Se mai întâmplă astăzi, la nivel lingvistic – și tragem, și cu această ocazie, un semnal de alarmă –, un fenomen straniu, cu efecte dintre cele mai grave: stâlcirea fonetică a limbii române. Sub varii influențe și printr-un mimetism în expansiune față de felul de a vorbi al unor categorii sociale, activ în special la elevi și la tineri, cuvintele limbii române sunt pronunțate altfel, nefiresc, cu accente modificate, cu moduri particulare de pronunție a vocalelor și consoanelor… Rezultă o limbă ciudată, alterată în formă, în fond și în sunet, tot mai îndepărtată de limba română cântată de poeți, lăudată de filosofi, caligrafiată de stiliști.
Dramele limbii române de azi nu se opresc, nici pe departe, aici. Nu numai limba vorbită este profund afectată prin deriva lexicală, stilistică și fonetică determinată și agravată de vorbitori, ci și limba scrisă. Și la acest nivel, româna se află în mare suferință, atât în ceea ce privește grafierea propriu-zisă, cât și mesajul, în structura, substanța și logica lui. Româna scrisă este, altfel spus, serios atinsă, deopotrivă în forma și în fondul ei. În aria de obiectivare a erorilor de ortografie, bazate, desigur, pe ignoranță, intră: absența unor semne de punctuație acolo unde prezența lor este necesară și folosirea eronată a acestora – din conștiința necesității, dar neștiința întrebuințării lor (virgula între subiect și predicat a devenit un loc comun); cuvinte scrise greșit – un „i” atunci când trebuie doi, doi „i” atunci când trebuie unul singur, absența cratimei când e nevoie de ea, prezența ei când nu trebuie. Pe lângă erorile de formă, care afectează în mod direct fondul, la nivelul comunicării scrise în limba română, se manifestă plenar vicii și erori de concepție, de structură și construcție, de logică și coerență a mesajului, cu implicarea masivă a dezacordurilor, a unor cuvinte folosite cu sens greșit și a unor figuri precum: pleonasme, truisme, tautologii, repetiții, redundanțe etc., care acuză probleme mai profunde, de și mai mare gravitate.
Trebuie adăugate, la alt nivel al limbii și al comunicării, și alte fenomene, în plină desfășurare în epoca de față. Unul dintre ele, absolut notabil şi semnificativ prin efecte, priveşte avalanșa de cuvinte străine, în special de anglisme, care asaltează astăzi limba română și care pătrund în teritoriul acesteia. Fenomenul, existent și înainte de ’90 (dar de mult mai restrânse proporţii, din cauza izolării ideologice a regimului), a explodat după căderea comunismului și se manifestă continuu, la intensităţi crescânde, de atunci încoace. Bombardamentul lexical este explicabil prin tranziția de la un regim la altul, prin intrarea într-un nou sistem politic, economic, social şi cultural, prin transferul general, cu arme și bagaje, în mediul economiei de piaţă. Importarea unor concepte, instituții şi mecanisme – unele cu totul noi în spaţiul nostru – a transportat, automat, în interiorul limbii române și cuvintele care, în mod originar, le denumesc. Domeniile economic și financiar, cel al tehnologiei digitale ne-au furnizat cohorte de cuvinte din limba engleză. Fenomenul nu e rău în sine. De-a lungul ultimelor secole, româna s-a îmbogățit prin infuzia masivă de neologisme, în special din franceză și italiană, procesul generând o adevărată „schimbare la față” a limbii. Importul de neologisme neoromanice a dus la reromanizarea limbii române. Astăzi, româna parcurge un proces de anglificare, trecând printr-o variantă hibridă, „romgleză”. Nici acest lucru nu este tragic. Pe de o parte, limba este un organism viu, aflat într-un continuu proces al devenirii, care asimilează în permanenţă termeni noi, pentru a se adapta evoluţiilor de pe scena existenţei, pentru a fi capabil de a exprima noi concepte și realităţi. A rămâne în filosofia lingvistică, ancorată identitar în idiomul autohton, a lui „gâtlegău” şi „nasştergău” (termeni propuşi de Iorga pentru „cravată” şi „batistă”, întru evitatarea neologismelor şi „smintirea” limbii), ar fi o hilară exagerare. Pe de altă parte, mulți dintre termenii englezeşti care, în condiţiile globalizării şi ale comunicării fără frontiere, pătrund în româna actuală sunt de origine neoromanică, știut fiind că engleza este limba nelatină cu cele mai multe cuvinte de origine latină. Limba acceptă, la început, orice termen, iar, ulterior, supune cuvintele străine unui proces de evaluare şi selecţie lingvistică. Unii rămân şi sunt asimilaţi într-o formă sau alta (fie prin conservarea formei originale: „mail”, nu „meil”, „mouse”, nu „maus”, „management”, nu „menegement”, „summit”, nu „samit”, fie prin adaptare fonetică la nivelul grafiei: „lider”, nu „leader”, „miting”, nu „meeting”), alţii sunt aruncaţi peste bord. Limba are, să-i spunem aşa, un bun-simţ lingvistic, care o salvează, în mare măsură, de la pericolul de a fi colonizată de barbarisme. Dar nu trebuie să mizăm în chip absolut pe bunul-simț al limbii. Trebuie să-l punem la lucru și pe cel al vorbitorilor. Termenul „locație”, de pildă, intens uzitat, după model american, cu sensul de „loc”, „adresă”, „spațiu de desfășurare”, când el înseamnă cu totul altceva, semnificând o instituție juridică, va fi, foarte probabil, validat de limbă ca atare, sub presiunea limbii vorbite.
În context, nu importul în sine de neologisme, în cazul de față termeni de proveniență engleză ori americană, ni se pare alarmant. Transferul de cuvinte noi în limbă este un proces benefic, continuu, care are rolul de a-i înnoi și îmbogăți fondul lexical, de a-i dezvolta potențialul semantic și expresiv, de a-i spori capacitatea de a exprima realitatea în rapidă și permanentă schimbare, în întreaga ei diversitate și complexitate. Gravă și profund criticabilă, prin efectele ei nocive, este atitudinea locutorilor față de neologisme: preluarea automată, necritică a cuvintelor străine și folosirea lor intensivă și abuzivă, nu numai în contexte specializate, în cadrul limbajelor profesionale, ci și în limba curentă. O tipă cu jobul într-o multinațională zice la televizor că iese în „yard”, unde relaționează cu colegii, făcând uneori și câte un „team building”. Trei efecte notabile se manifestă aici: pe de o parte, adoptarea fără selecție și cenzură, din comoditate bine fundamentată în ignoranță, a tuturor cuvintelor străine care ies în calea vorbitorilor de azi duce la un fel de invadare a spațiului lingvistic de către, să le spunem astfel, numeroși  termeni-„migranți”, la popularea limbii cu barbarisme lexicale („din survey-ul de benchmarking, am tras o serie de concluzii…”, zicea o alta); pe de altă parte, introducerea mot-à-mot a termenilor străini, renunțarea la orice încercare de echivalență (pentru „yard” se poate folosi, și încă foarte bine, și „curte”) cu termeni românești duc la falsificarea limbii și la hiper-tehnicizarea actului de comunicare, la o limbă română de lemn a globalizării; un al treilea efect: de vreme ce limba exprimă gândirea, limba schematizată favorizează și reflectă, în același timp, un mod de gândire schematic și minimalist, sărac în idei și în putința obiectivării lor în cuvinte.
La sfârșit, dar nu în cele din urmă, ca să ne referim și la ultimele reflecții ale poetului, în limba „veșnicelor adevăruri”, astăzi se spun foarte multe minciuni… Limba română de azi devine, cel puțin în spațiul public, o limbă a neadevărurilor, a minciunilor onctuoase ori de-a dreptul nerușinate… Mai departe, „graiul neamului” (Coșbuc) se transformă, tot mai mult, pe fondul degradării morale a individului și a societății, într-un spațiu al insultelor, injuriilor și ocărilor groase… Minciuni și înjurături debitate în cadrul discuțiilor și certurilor de la scara blocului, al polemicilor de idei de pe băncile guvernelor din umbră (din umbra care începe să se arate în Cișmigiu), dar și de la cele mai înalte tribune politice, în dezbaterile ad-hoc din gura cârciumilor, dar și în studiourile unde se produc și se apostrofează, uneori cu trimitere la origine ori cu cafteli de mahala, analiști și politicieni. „Progenitura de origine latină” se apostrofează truculent și suculent, tranșând diferențele de viziune și ideologie, într-o limbă rudimentară, dar colorată lexical și într-o stilistică deochiată ca la ușa cortului…
Și atunci, unde mai sunt „șiragul de piatră rară”, „focul ce arde”, „limba dorurilor noastre”? Unde e „fagurele de miere” eminescian? Toate aceste definiții poetice numesc o limbă ideală, o limbă-tezaur, limba care a edificat literatura română și, în ansamblul ei, cultura românească. Ea există în spațiul metafizic al spiritualității noastre, ca într-un muzeu viu, de unde așteaptă să fie activată. Astăzi, este adusă din orizontul ei ideal în spațiul real al comunicării din ce în ce mai rar parcă, în cadre  culturale și academice tot mai restrânse. În context, o întrebare cade de la sine: ce e de făcut? În fața tuturor acestor procese care afectează limba română în era economiei de piață, a globalizării și a tehnologizării, două linii de acțiune ni se par prioritare: combaterea degradării limbii și promovarea limbii române corecte, cu valorificarea potențialului ei lexical, semantic și stilistic. Rolul principal în materie îl au Școala, Universitatea, Academia, care trebuie să facă din limba română o temă cardinală și să desfășoare, în acest cadru, programe și campanii de învățare, apărare și cultivare a ei. Școala trebuie să-și extindă și să-și intensifice, în plan curricular și la nivelul procesului de învățământ, demersurile pentru învățarea de către elevi a unei limbi corecte și complexe. La rândul lor, analizând modul în care vorbesc și scriu mulți dintre studenții de azi, universitățile, în special cele care nu cuprind programe filologice în structura lor, trebuie să acorde cultivării limbii române o atenție mult mai mare decât în prezent, prin cursuri speciale dedicate acestui scop de înaltă miză academică și culturală. Un rol important îl au și mediile de informare, canalele de televiziune, posturile de radio, presa scrisă și mediul online, care pot contribui, pe scară largă și în mod substanțial, la întregul proces, prin programe speciale dedicate cultivării limbii române. Cele care există, deși existența lor este profund lăudabilă, sunt puține, izolate și, prin urmare, insuficiente. Cultivarea limbii și formarea, în perspectivă, a unei culturi a limbii române la nivelul conștiinței vorbitorilor trebuie, așadar, să fie o prioritate asumată ca program național, sub auspiciile Academiei Române. Pentru acest rol, pledează vocația, misiunea și istoria ilustrului for de știință și de cultură. Din acțiunea sinergică a tuturor acestor instituții și programe, există șanse să reabilităm limba română în conștiința și practica vorbitorilor ei și să facem din ea ceea ce este cu adevărat: o limbă frumoasă și complexă, cu un mare potențial de expresivitate, aptă de a exprima orice, de la „veșnicele adevăruri” la cele mai subtile nuanțe, cum, de altfel, capodoperele ei literare, știința și cultura scrise în românește o probează cu prisosință. Altfel, riscăm ca limba română, neprețuita „comoară” în care stau datele identității noastre profunde, să devină „un șirag” de barbarisme și de termeni argotici, „un fagure” nu „de miere”, ci de fiere.
Sorin IVAN