Am terminat liceul în 1995, o clasă de Filologie la Școala Centrală din București. Am urmat apoi cursurile Secției de Filologie Clasică a Universității București. Dacă m-ar întreba azi un elev câtă latină am făcut în școală, i-aș răspunde amintindu-mi foarte bine: după 1 oră de latină în gimnaziu în clasa a VIII-a, am avut 3 ore de latină din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, teză la latină în fiecare semestru, probă (opțională) de latină la Bacalaureat. Dacă același elev m-ar întreba de ce el, elev tot la Filologie, mai face o singură oră de latină și nu poate să-și aleagă această disciplină la Bac, ce-ar trebui să-i răspund?

Cum s-a întâmplat că, într-un interval nu de secole, ci doar de câțiva ani, ponderea culturii clasice s-a redus atât de drastic în curriculum? Desigur, cu puține excepții, mai peste tot în Europa presiunea disciplinelor „noi“ (legate de informatică, tehnologie etc.) a condus la ajustări (mai precis tăieri) din ce se afla până atunci în planul-cadru. Tăierile au fost operate după principiul „tăiem din trecut“ și facem loc „viitorului“; latina, istoria erau victimele cele mai la îndemână, latina în primul rând, căci avea mai puțini apărători. Structura sistemului de învățământ din anumite state europene, mai descentralizată decât la noi, a permis continuarea predării disciplinei la un nivel ridicat, chiar dacă nu pentru toată lumea. În România, cu avantaje, dar și neajunsuri, curriculumul este național: în liceele din București sau Cluj se studiază aceleași discipline, în aceeași proporție, precum în liceele unui orășel mai mic din provincie. Astfel că introducerea unor discipline sau eliminarea altora afectează pe toată lumea.

Ca o cuvenită reparație pentru anii de dinainte de ’89, atunci când învățământul umanist din licee fusese drastic am­putat în favoarea profilului „tehnologic“, după Revoluție au fost reintroduse la clasele de Filologie câte 3 ore de limba latină, dublate de teză; în plus, chiar și secția de Real avea prevăzute ore de latină în primele clase. În entuziasmul acelor ani, mai multe licee au creat și au reușit să mențină câțiva ani clase de „Limbi clasice“, unde latina și greaca erau învățate deopotrivă. A fost perioada de akmé, „maximă înflorire“, de care aveam, desigur să ne dăm seama mult mai târziu: profesori dedicați predau așezat disciplina într-un număr de ore convenabil, astfel încât aveau șansa să-i scoată la lumină frumusețile în fața elevilor. Mulți dintre aceștia învățau de plăcere, inspirați de profesorii lor, știind și că la sfârșitul liceului vor putea să-și aleagă printre probele de Bacalaureat limba latină. Nu puțini erau cei care nu se mulțumeau doar cu ce se făcea la clasă, ci se întreceau în concursurile școlare („Olimpiadele“) naționale sau intrau în competiție pentru a prinde un loc în lotul internațional care reprezenta România la un concurs internațional, ținut în Italia, dedicat operei lui Cicero. Pentru mulți era prima șansă de a ieși în Occident. Lotul, pregătit de profesori universitari în „cantonamente“ la Bușteni sau Năvodari, în care, de dimineață și până seara târziu, se traduceau și comentau bucăți alese din Cicero, era spațiul în care se formau caractere, elevi în stare să argumenteze o idee mereu pe baza unor solide baze lingvistice. O selecție drastică (o probă orală de latină, eliminatorie, și trei examene scrise: latină, istorie antică și gramatică) permitea unora dintre ei să-și continue studiile la secțiile de Filologie Clasică, reînsuflețite și ele după anii ’90. Profesori de prestigiu luau în primire elevi cu latina deja „știută“ și-i duceau mai departe, șlefuindu-i și învățându-i greacă într-o armonie cum doar cultura clasică îți poate oferi. Generațiile formate atunci au intrat apoi în „sistem“, în România sau în Occident, unde nu puțini și-au continuat studiile. Așa au apărut profesori, cercetători sau oameni de cultură în alte domenii în care cultura clasică i-a ajutat să fie printre cei mai buni acolo unde au ajuns.

„Vârstei de aur“ i-a urmat (prea) brusc cea „de fier“, odată cu „modernizarea“ planului-cadru și a structurii Ba­calaureatului. În anii 2000, cele 3 ore s-au făcut 2, iar începând cu 2004, planul-cadru prevedea doar 1 oră la clasele IX–X și câte 2 la XI–XII; începând cu 2006, a fost tăiată încă 1 oră la a XII-a, deși numărul celor care alegeau latina la Bacalaureat, la filologie, era în creștere; parcă pentru a completa aceste amputări, în 2009 posibilitatea de a susține proba de limba latină la Bacalaureat a fost eliminată, evident, totul de pe o zi pe alta, fără consultări, într-o lipsă de transparență egalată doar de disprețul față de tot ce se clădise până atunci în acest domeniu. În timp ce Ministerul tăia ore și excludea disciplina de la Bac, liceele, pentru a nu pierde trenul reformelor, își reduceau treptat secțiile de uman în favoarea cererii de clase din zona științelor exacte și ale informaticii, astfel încât, în decurs de numai câțiva ani, se preda tot mai puțină latină în tot mai puține locuri. Profesorilor din sistem care-și vedeau normele tăiate li s-a oferit, într-o amară compensație, posibilitatea de a preda limba română și literatură universală.

Nici gimnaziul nu a rămas neatins de valul reformator. Mai de curând, în 2016, IȘE (Institutul de Științe ale Educației) a propus și obținut eliminarea orei de limbă latină aflată încă din anii ’70 în clasa a VIII-a. Motivul? Este prea aproape de Evaluarea Națională din clasa a VIII-a și, cum nu există nici suficienți profesori de limbă latină, ora este inutilă, căci, în realitate, nu prea se face (chiar dacă argumentul avea doza sa de adevăr, soluția era, desigur, greșită). În urma protestelor de atunci, s-a obținut totuși conservarea unor „elemente de limbă latină și de cultură romanică“, o nouă disciplină în clasa a VII-a, cu o programă care să răspundă noului cadru trasat de specialiștii în educație – „interdisciplinaritatea“, altfel spus, conectarea conținuturilor de la limba latină cu celelalte discipline din gimnaziu (limba română, limbi moderne, istorie ș.a.). Pentru unii, măsura părea singura cale de a salva disciplina „deschizând-o“ către lumea de azi, pentru alții diluarea inevitabilă a conținuturilor gramaticale în favoarea elementelor de civilizație, istorie, limbi moderne etc. echivala cu o formă de a-ți trăda meseria de latinist; iar pentru cei puși în situația să alcătuiască rapid o programă și manuale noi era ocazia să salveze ce se mai putea, ungând cu miere buza vasului în care se afla tot medicamentul – aparent amar – al latinei, „predând“ controlat „granițele imperiului“ pe care, cu prea multă înverșunare, l-ar fi pierdut de tot.

Valul schimbărilor din preuniversitar a avut în câțiva ani efectul așteptat și în universități. Din ce în ce mai puțini candidați doritori să urmeze secțiile de Clasice, renăscute după Revoluție la București, Cluj, Iași, Timișoara sau Craiova; fără suficiente ore în liceu în care să se poată preda în condiții decente disciplina, era tot mai greu să se nască pasiuni pentru limba latină în rândul elevilor; și în cazul celor mai idealiști dintre ei exista o umbră de îndoială în a-și urma imboldul de a merge la Clasice, atunci când vedeau că disciplinele care îi inspiraseră erau nu doar lipsite de aprecierea societății, dar îți răpeau prea adesea putința de a-ți transforma apoi pasiunea într-un loc de muncă. Transformările n-au încetat să producă efecte. Secțiile de Clasice din universități, acolo unde au supraviețuit, au produs inevitabil mai puțini absolvenți, cu o pregătire mai șubredă față de cei de altădată, căci latina era luată practic de la zero, iar două limbi atât de solicitante trebuiau predate doar în trei ani. În numai câțiva ani, chiar și numărul redus de ore de latină din preuniversitar nu mai putea fi acoperit în toate județele cu personal calificat.

Latina și greaca erau însă predate, până nu demult, și în afara secțiilor de Clasice. Asemenea discipline se studiau firesc în completarea altor specializări; în urmă cu ani, ținea de domeniul normalității ca studenții de la Litere sau Limbi Moderne (romanice), istorie, drept, teologie sau filozofie să aibă în completarea studiilor de bază și ore de latină și/sau greacă, pentru a-i ajuta să-și înțeleagă mai bine propria meserie. Încet-încet, schimbările au venit și aici. Odată cu trecerea la „sistemul Bologna“ (3 ani de licență, 2 de masterat, 3 de doctorat) – un fel de învățământ „pe repede-nainte“ –, a fost nevoie de „ajustări“ și în planurile de învățământ ale acestor secții. Cu acest motiv, sau pretext, limbile clasice au fost printre primele reduse sau tăiate pur și simplu, în numele eficienței economice a Departamentelor. A contat mai puțin că li se răpea studenților posibilitatea de a avea o bază solidă pentru domeniul lor de studiu. Rezultatele acestor modificări se pot constata în calitatea absolvenților de azi: profesori de limba română care nu-și înțeleg din punct de vedere gramatical și lexical limba pe care o predau, istorici care nu pot apela la un text în latină sau greacă, filozofi care nu pot recurge la cuvinte-cheie din textele lui Platon, teologi care studiază Septuaginta și Noul Testament doar în traducere și privesc neputincioși un rând dintr-un Sfânt Părinte, dacă e scris în greacă sau latină.

Reducerile succesive au condus în preuniversitar la situația de azi; nu se poate spune că limba latină a dispărut din școală, dar nici că există pe deplin: în gimnaziu, o oră de „elemente de limbă latină“ în clasa a VII-a, în liceu, la clasele de filologie, câte 1 oră/săptămână (în clasele IX, X, XII) și 2 ore în clasa a XI-a + teză. De asemenea, câte 1 oră/săptămână de limbă latină la profilul științe sociale, doar pentru clasele a IX-a și a X-a. Limba greacă veche (elina) mai este studiată doar la seminarele teologice ortodoxe, tot cu 1 oră/săptămână. Această „plajă orară“, cum o numesc specialiștii în educație, protejează autoritățile de acuzația „ați scos limbile clasice din în­vățământ“, dar nu le absolvă de evidența că le-au redus la aproape nimic.

Ne putem întreba legitim cum de s-a ajuns ca ponderea unor discipline care ofereau altădată o bază culturală umanistă solidă să fie redusă în doar câțiva ani la atât de puțin. Cu siguranță că nu există un singur răspuns, din moment ce această tendință s-a resimțit și în alte sisteme de învățământ europene, unde însă căderea s-a produs de mult mai sus. Putem să ne mulțumim cu gândul că acesta este mersul lumii de azi, că au existat căderi, și apoi recuperări, și în alte epoci. Nu putem totuși să nu constatăm că, cel puțin la noi, schimbările făcute în numele unui învățământ mai bun au produs absolvenți, în general, mai slab pregătiți decât cei de dinainte, în toate domeniile. Câteva motive pentru lipsa de inspirație în decizii s-ar putea totuși găsi. Schimbarea frecventă a decidenților (miniștri, secretari de stat) a favorizat o inflație a deciziilor, căci fiecare se simțea dator să nu treacă prin funcție fără să lase ceva în urmă. Conștienți fiind, în același timp, că nu vor sta prea mult în aceste funcții, s-a lucrat mai tot timpul într-o politică a urgențelor, fără a exista uneori timpul, alteori disponibilitatea, adesea nici capacitatea, de a privi ansamblul și de a stabili un sistem coerent. Un om de cultură, un intelec­tual, înzestrat în același timp și cu calități administrative, lăsat pe o perioadă mai lungă de timp la conducerea Ministerului, ar fi adus învățământului din România un câștig mai mare.

Schimbările veneau, teoretic corect, din nevoia legitimă de a avea un sistem de educație în acord cu evoluția societății. „Corelarea cu piața muncii“ a fost, și continuă să fie, una din expresiile preferate ale decidenților. Economia are ne­­voie de mai mulți chelneri? Atunci e clar că nu trebuie să producem prea mulți filozofi. S-a acționat destul de superficial, judecându-se că anumite schimbări ale societății trebuie să fie imediat transformate în discipline școlare (e.g., dacă societatea de azi folosește mai multă tehnologie, atunci trebuie să avem și o disciplină care să se ocupe cu „tehnologia“; dacă azi toate se învârt în jurul banilor, atunci e musai să-i educăm „financiar“ pe elevi în școală; după același principiu, dacă azi „nu mai vorbim latină“, atunci trebuie să scoatem latina). Apariția unor noi „discipline“ le împingea afară din curriculum pe cele mai vechi, nu atât din rea-voință, cât pentru a face loc și a păstra un număr de ore suportabil pentru elevi. O viziune cam simplistă asupra mecanismelor de formare a unor generații. Realitatea dovedește, de exemplu, că putem să fim foarte buni utilizatori de tehnologie, fără să fi făcut niciodată niște „ore“ din acest domeniu (mai toți cei care au acum peste 35 de ani nu au făcut asemenea ore, dar, cei mai mulți dintre ei, sunt capabili să utilizeze acceptabil un calculator; tot astfel, copiii folosesc echipamente IT, uneori mai abil decât adulții, dinainte de a merge la școală; tot astfel s-a constatat că oamenii își pot drămui banii fără să fie educați financiar în școală, iar cei, foarte puțini, care vor juca pe bursă nu vor avea, cel mai probabil, această abilitate ca urmare a orelor din școală).

Dacă s-ar fi acordat o mai mare im­­portanță disciplinelor care te învață să gândești cu propriul tău cap, „gândirii critice“ (printre care se numără în primul rând cele umaniste: limbile clasice – prin cheia pe care și-o oferă către marea cultură –, istoria, filozofia ș.a.), am fi avut, de fapt, absolvenți care s-ar fi integrat mai rapid pe piața muncii, întrucât capacitatea lor de adaptare ar fi fost mult mai mare (este inutil, cred, să mai amintim că nu are rost să țintim de foarte devreme, în iureșul schimbărilor de azi, formarea elevilor pentru o meserie foarte precisă; cei ce intră acum în clasa I este posibil să facă peste douăzeci de ani o meserie care acum nici nu există). Cele mai multe firme își educă prin programe speciale angajații, atâta timp cât găsesc oameni care se exprimă coerent, învață ușor, sunt civilizați, căci au fost deprinși în școală cu valorile Bătrânului continent. Poate că spre un astfel de „profil al absolventului“ ar fi trebuit să privească strategiile decidenților din învățământ. Inflația de schimbări cu urmările pe care le constatăm azi a venit poate și pentru că nu ne-am hotărât cum vrem să arate un elev după ce trece prin școală. Vorba lui Seneca într-o scrisoare către Lucilius (71, 3): ignoranti quem portum petat nullus suus ventus est („celui care nu știe către ce port să se îndrepte, niciun vânt nu-i este prielnic“).

Noianul de schimbări n-a reușit să înstăpânească nici măcar răul în mod absolut. În anii de tranziție limbile cla­sice au supraviețuit, adesea onorabil, prin devotamentul profesorilor dedicați. Ei au pregătit elevi pentru concursurile naționale și internaționale, unde, în ciuda faptului că veneau dintr-un sistem în care latina se studia cu 1 oră/săptămână, reușeau să se prezinte mai mult decât onorabil, aducând nu de puține ori România pe podium. Chiar dacă nu erau rezultatul unui sistem sănătos, ci mai de­­grabă excepții, acești elevi dovedeau că existau încă numeroși profesori care-și făceau meseria cum se cuvine. Prin sprijinul unor inspectori inimoși, limba greacă a fost inclusă în cadrul competițiilor naționale, iar concursurile internaționale au continuat să fie finanțate de Minister, sporindu-și chiar numărul.

Reducerea administrativă a ponderii limbilor clasice în sistemul de educație românesc nu i-a lăsat indiferenți pe mulți. Au existat în acești ani numeroase poziții de apărare a domeniului umanist și, în special, a limbilor clasice. Pe măsură ce orele de limbă latină din școală se împuținau sau exista amenințarea că s-ar reduce și mai mult, s-au înmulțit semnalele de alarmă trase de cei care constatau măsurile neinspirate ale decidenților: petiții, memorii, întâmpinări, adresate oficial Ministerului din partea Academiei Române, Universităților, Societății de Studii Clasice, sau articole de presă ale profesorilor (nu simple pledoarii pro domo în vederea conservării normelor), cercetătorilor, specialiștilor în Științe ale educației și a numeroase personalități din viața publică aveau cu toate în comun mesajul că limbile clasice (latina în special) trebuie să-și recapete locul consacrat în curriculum cu o pondere care să le permită să-și arate beneficiile. Toate argumentele aduse, internaționale (limbile clasice ca fundament al culturii europene, conectarea cu marea cultură a Occidentului), educaționale (latina ca gimnastică a minții) sau naționale (cunoașterea originii limbilor romanice, printre care, vai, și a limbii române) au primit din partea autorităților, atunci când au existat, poziții politicoase în formule standard „…vom analiza …se va avea în vedere…“. Recomandarea de a-i lăsa pe elevi în preajma unei discipline cu efect civilizator, practic de a avea drept coleg de bancă temeiul culturii europene, era prea adesea contracarată, nu doar de decidenți, ci și de unii profesori și părinți, cu replici dezarmante: la ce folosește?

Particularitatea acestor discipline este că „utilitatea“ lor nu poate fi întrevăzută doar după câteva ore și în raport cu o cerere imediată a „pieței“. O problemă reală este că, pentru prea mulți, utilitatea nu se arătase, deși făcuseră latină în școală. Ca în cazul oricărei discipline, cei care o predau, „resursa umană“, îi scot la lumină și folosul. Reducerea numărului de ore din preuniversitar, urmată de un număr din ce în ce mai mic de absolvenți cu licență în limbi clasice sau latină B, a condus inevitabil în sistem la un număr din ce în ce mai mic de profesori capabili să predea cum se cuvine limba latină.

În ciuda tuturor acestor restrângeri și a pierderii prestigiului disciplinei, au continuat și continuă să existe mulți profesori care-și fac datoria și sunt modele de inspirație pentru elevii lor, adevărați eroi, cei mai mulți tăcuți și necunoscuți, care au dus mai departe prestigiul disciplinelor clasice în cancelarie și în fața elevilor. Au făcut minuni în singura oră în care se întâlneau cu elevii. Nu puțini s-au întâlnit cu ei peste program pentru a-i pregăti pentru concursurile naționale și internaționale. Cum guvernanții hotărâseră că Cicero nu mai avea loc în sălile de clasă ale liceelor, i se găsea loc printr-o bucătărie a unui profesor pasionat care aduna în jurul său elevi dornici să-i înfrunte frazele. Alți profesori au reușit să obțină de la directori „opționale“ în care să-i apropie pe elevi de cultura clasică, prin piese de teatru sau exerciții de retorică antică. Unor astfel de oameni li se datorează atâta latină câtă se mai face în prezent în preuniversitarul din România. Raze de speranță există și în sistemul universitar. Studenți la limbi clasice mai numeroși și mai entuziaști își mobilizează de anul acesta profesorii.

În cele mai multe școli realitatea este însă sumbră. Meseria de profesor de latină în preuniveristar a devenit din ce în ce mai improbabilă. Cele câteva ore de latină dintr-o școală sunt insuficiente pentru a putea constitui o „normă“ (18 ore). Nu doar că este greu să găsești un absolvent de limbi clasice, în general, dar și mai improbabil este să-l găsești pe cel dispus să alerge între mai multe școli pentru a-și putea alcătui norma minimă de ore. De prea multe ori s-a apelat la soluții „de avarie“. În gimnaziu, lipsa profesorilor de specialitate, care să acopere întreg sistemul (orașe, comune, sate), îi silește pe directori să repartizeze ora de latină, cel mai adesea, profesorului de română; acesta, dacă a urmat în facultate cursuri de latină vreme de câteva semestre, la care se adaugă bunăvoința de a se pune la punct cu materia, se poate achita onorabil de misiune; prea adesea însă, în lipsa culturii clasice și a stăpânirii chiar a unor rudimente de limbă, disciplina este predată prost; prea mulți elevi pleacă din școală crezând că limba latină înseamnă memorarea unor tabele gramaticale sau, în alte cazuri, conspectarea unor pagini din manual. Alteori, chiar și aceste eforturi lipsesc: ora de limbă latină este înlocuită cu încă o oră de română, în acordul complice al tuturor, cu toții într-un fel mulțumiți – unii că-și ascund astfel neștiința, alții că primesc o oră de pregătire în plus pentru examenul de capacitate. Mai rău este că și atunci când, cu bunăvoință, s-ar putea aduce un profesor de latină, se preferă completarea normelor celor din interior, cu maximă grijă pentru norme, minimă pentru disciplină și indiferență pentru elevi. (La nivel strict teoretic, descoperirea recentă a predării orelor online, cu toate dezavantajele ei, i-ar putea pune pe elevii din sate/comune în contact cu un adevărat profesor de latină.) În liceu situația este însă „mai bună“, căci reducerea claselor de filologie la nivel național nu implică un număr foarte mare de profesori. Aici însă singura oră pe săptămână le face profesorilor misiunea aproape imposibilă, iar interdicția ca elevii să poată susține opțional proba la Limba latină la Bacalaureat îi dezarmează și pe elevi și pe profesori încă din clasa a IX-a.

În fața tuturor acestor schimbări care le-au subminat profesia, mulți dascăli din preuniveristar, lipsiți și de reprezentanți în rândul inspectorilor din țară, s-au simțit în mod îndreptățit izolați și abandonați. Ar fi vrut doar să-și facă meseria pentru care se pregătiseră, convinși că disciplina pe care o predau este în folosul elevilor. Reacțiile au variat de la om la om, frustrare, blazare („nu mai e nimic de făcut“) sau, pur și simplu, au continuat să salveze ce se mai putea. Mereu puși în situația să explice de ce există ei și disciplina pe care o predau, unii, supărați pe situație, îi acuzau pe cei care nu făcuseră destul pentru a salva situația, alții aruncau toată vina pe decidenți, refuzând să-și asume și ei o parte din vină, toți asistând cu neputință la erodarea unui sistem altădată creator de elevi mai deștepți și profesori împliniți profesional. O întâlnire fatală între neputința clasiciștilor de a reacționa eficient și opacitatea ignorantă a decidenților. Clasiciștii care încercau să-i salveze pe toți nu mai puteau adesea salva nici măcar puțini, iar cei care se retrăseseră în studiul individual sau pentru a-i învăța pe foarte puțini credeau că se achită astfel de întregul sistem.

Pe bună dreptate, s-ar putea întreba cineva dacă elevii au fost întrebați ce vor și dacă n-ar trebui să se țină seama și de părerea lor (sau, în primul rând, de a lor). Din experiență personală, luând parte la diverse concursuri naționale și cunoscându-i pe cei din loturile internaționale, pot spune că, atunci când disciplina este predată cu har, primește din partea elevului șansa de a-i face loc în sufletul său. La ultimul concurs național de limbi clasice (martie 2020) un număr record de elevi din clasa a VII-a s-a prezentat la proba „județeană“ de limbă latină. Mai demult, în perioada 2006-2009, pentru absolvenții de Filologie, limba latină a fost opțiunea cea mai frecventă, după limba engleză, la examenul de Bacalaureat (în 2009 latina, cum am văzut, a fost exclusă din rândul disciplinelor la care se poate susține examenul). Ca în cazul oricărei discipline, elevii o prețuiesc în funcție de prestația profesorului din fața lor, tot el dezvăluindu-le și utilitatea. Cred astfel că elevii sunt cel mai ușor de convins, atâta timp cât li se oferă ceea ce așteaptă: oameni care să-i inspire și de la care să învețe cu drag.

Dacă, aproape prin absurd, un ministru ar dori la un moment dat să îndrepte lucrurile pentru domeniul limbilor clasice în România, oare de unde ar trebui să înceapă? S-ar mai putea face ceva? Cert este că ar fi greu să te hotărăști de unde să începi. Raportul dintre numărul de ore din preuniversitar și resursa umană de specialitate din sistem este și piedica și cheia soluției. Cei mai sceptici cred că, și dacă ar exista la un moment dat cele mai bune intenții din partea decidenților și ne-am apuca de mâine să reclădim sistemul, ar fi prea târziu, căci n-am mai avea cu cine să o facem. Cei care mai păstrează o urmă de speranță se uită la anul care urmează, 2021, atunci când ar trebui să urmeze schimbarea planului-ca­dru pentru liceu și, foarte probabil, remodificarea celui pentru gimnaziu (stabilit în 2016) pentru a se opera tăierile prevăzute de o lege deja promulgată, dar nepusă în aplicare.

În acest sens, o ultimă încercare de a sensibiliza autoritățile în fața situației limbilor clasice a fost făcută prin vocea rectorilor Universităților din București și Cluj la început de octombrie al anului curent. Erau propuse câteva măsuri care să îndrepte situația spre a intra pe un făgaș mai apropiat de firescul unei școli civilizate: 1. În gimnaziu, păstrarea a cel puțin 1 oră/săptămână de limba latină, iar predarea acestei discipline să fie făcută de cei care au absolvit cel puțin două semestre de limbă latină sau a unui curs de formare acreditat. 2. În liceu, alocarea a 2 ore/săptămână (+ teză) pentru clasele de Filologie de la Profilul Umanist; păstrarea unei ore la profilul Științe sociale, pe parcursul celor patru ani de studiu din învățământul liceal. 3. Posibilitatea de a susține opțional proba de Limba latină la Bacalaureat pentru absolvenții claselor de Filologie și Științe Sociale, ținându-se seama că proba la alegere este comună celor două specializări, dar toate disciplinele pentru care se poate opta la această probă sunt în exclusivitate din aria curriculară „Om și societate“. 4. Înființarea a 3 clase cu profil de Filologie Clasică în licee de prestigiu din București, Cluj și Iași (cu un plan-cadru similar unor licee de profil umanist din Europa). În plus, era stipulat angajamentul universităților de a extinde în propriile programe studierea limbilor clasice. Astfel de măsuri ar putea conduce treptat la salvarea acestui domeniu de studiu în instituțiile de învățământ din România, oferind elevilor români posibilitatea de a avea acces la studiul unei discipline formatoare prin excelență.

Imprevizibilitatea deciziilor lasă însă deschisă poarta oricărei posibilități. Cum au învățat deja că toate declarațiile de bune intenții sfârșesc printr-o nouă tăiere, nu puțini sunt cei care au renunțat de mult să mai aștepte ca „sistemul“ să facă ceva pentru ei. Se educă singuri sau în inițiative private, convinși că soluția salvărilor colective a pierit de mult, lăsând deschisă doar poarta celor individuale („scapă cine poate“). Iar dacă vreodată autoritățile vor dori să reînvie aceste studii, să țină seama că, în câțiva ani, nu vor mai fi nici cei care să-și amintească cum era pe vremea când se făcea mai multă (și de mai calitate) carte în România.

Articol de Theodor GEORGESCU – conf. dr. Universitatea București

Articol publicat în Tribuna Învățământului nr. 13 – ianuarie 2021