Limba latină, componentă fundamentală a formării personalității

48

10-1Voi începe aceste rânduri cu câteva mărturisiri personale. În 1979, când am început liceul, aparțineam uneia din primele generații de elevi care au „beneficiat” de o „reformă” a învățământului, în urma căreia învățământul teoretic a fost redus drastic în favoarea celui tehnic și al școlilor profesionale. Astfel am ajuns elev în singura clasă de matematică-fizică, din orașul Toplița. Dar nu eram atras deloc de dimensiunea reală a instrucții școlare, așa încât am profitat de examenul de treaptă (după clasa a X-a), pentru a da examen la singura jumătate de clasă (!), secția română, de filologie, din județul Harghita, de la Liceul de Matematică-Fizică (actualul Liceu Márton Áron) din Miercurea-Ciuc, pe care l-am absolvit într-un mod mai mult decât meritoriu. Am făcut aceste precizări tocmai pentru a scoate în evidență situația în care ajunsese învățământul teoretic, la noi, în anii ‘80 ai secolului trecut. Pot spune că am prins, într-un fel, unul dintre ultimele trenuri ale învățământului umanist din acea vreme. Pentru că aveam de susținut un examen de diferență extrem de riguros, am luat manualele de latină după care studiaseră colegii mei mai mari, gramatici și dicționare, și m-am pregătit foarte serios, de unul singur (pe atunci nu se pomenea de moda meditațiilor). În planul de învățământ liceal existau trei ore de limba și literatura latină, iar la Facultatea de Filologie din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, din Iași, examenul anual de limba latină a fost singurul pentru care n-a fost necesar să deschid vreun curs.
După 1989, pentru o vreme, am revenit la o stare de normalitate. Limba latină, alături de Literatura universală și Gramatica limbii române (alte două discipline față de care miniștrii Educației au dovedit o adevărată fobie și le-au „subțiat” sau le-au eliminat din liceu!) a fost repusă în drepturi. Așa că, deși aveam ca specializări limba și literatura română și cea italiană, la Toplița, iar mai apoi – câțiva ani – și la Târgu-Mureș, câteva generații de liceeni m-au cunoscut mai cu seamă ca profesor de limba latină. Așadar, am fost și eu în „ilegalitate” (cu complicitatea direcțiunilor liceelor!), într-o vreme când puțini profesori de limba română s-ar fi încumetat să predea limba latină…
Mai ales după ce disciplina a devenit, încetul cu încetul, după anul 2000, mai cu seamă o paria a planului de învățământ, elevii mi-au pus de multe ori o întrebare, la care voi încerca să răspund în cele ce urmează: De ce trebuie să studiem limba latină, că doar e o limbă „moartă”?
Mai întâi, latina nu este o limbă „moartă” de vreme ce ea este continuată de cele zece limbi romanice presărate de la țărmurile Atlanti­cului și până dincolo de Nistru. Iar conștiința precară a caracterului romanic al neamului și al limbii, indusă ideologic și impusă politic, a putut duce la crearea unei aberații precum „limba moldo­ve­nească” în teritoriul româ­nesc dintre Prut și Nistru.
Studiul acesteia este firesc, natural, în toate școlile din Portugalia, Spania, Franța, Italia etc., întrucât latinitatea este o componentă esențială a civilizației din acele țări. Ne putem pune întrebarea de ce limba latină este o materie de bază chiar din prima clasă de gimnaziu și obligatorie la bacalaureat și în unele țări germanice. Oare nemții sau englezii n-au auzit de „decon­ges­tionarea” materiei și țin morțiș să le încarce mintea elevilor cu acest „balast” fosil, care ar fi, pasămite, limba latină? Sunt țări în care învățământul are o tradiție, ceva mai veche decât cel românesc, mi se pare, și care nu este răsucit, nu este vânturat și nu este bulversat de „reforme” cvasianuale, spre disperarea profesorilor, a elevilor și a părinților…
Există mai multe explicații pentru importanța acordată limbii latine în școlile europene. Latina a fost definită drept „matematica limbii”. Ea nu se mai învață pentru a fi întrebuințată ca mijloc de comunicare (așa cum s-a întâmplat din Renaștere și până în Univer­sitățile din secolul al XIX-lea). Dar structurile morfo-sintactice ale acesteia, după ce a fost trecut „hopul” memorării declinărilor și a conjugărilor, au darul de a ordona gândirea și exprimarea. Exercițiile de traducere și de retroversiune nu lasă loc pentru echivoc, pentru construcții anacolutice, pentru pleonasme, pentru exprimări absurde etc., care abundă astăzi în exprimarea absolvenților de liceu, în mass-media și, vai, în cea a unor pretinși intelectuali români…
Studiul textelor greco-latine oferea și modele de oratorie și de organizare a discursurilor, dacă nu ne-am gândi decât la cele ale lui Demostene sau Marcus Tullius Cicero. Începând cu ultimul avocat și terminând cu primul politician, această tehnică a conceperii și prezentării unei expuneri publice ar trebui cunoscută (iar în liceele din perioada interbelică, și la noi, ei îi erau consacrate ore speciale din cele de limba și literatura română). Poate că, atunci, nu ne-am mai găsi în fața penibilului de exprimare al celor care conduc clasa politică de la noi…
O găselniță pedagogică nouă de la noi este interdisciplinaritatea. Dar oare aceasta nu se regăsește din plin în literatura (în sensul larg al cuvântului) latină, în care granița între literatura propriu-zisă, istorie, geografie, filosofie, etnografie, politică etc. nu a fost stabilită niciodată? Nu este limba latină și expresia multicultu­ralității, de vreme ce la zestrea spirituală pe care o vehiculează au contribuit, geografic, învățați de pe trei continente, iar cronologic, cărturari care au creat vreme de aproape două milenii, fie ei păgâni, fie creștini? Bazele disciplinelor științifice, social-politice și umaniste și evoluția acestora până în epoca premodernă, când începe să se dea prepon­derență limbilor naționale, sunt indisolubil legate de limba greacă și de cea latină, iar înțelegerea evoluției acestora este de necon­ceput fără studiul/ cunoașterea acestor limbi, măcar la un nivel mediu. Până la urmă, însușirea lor este o componentă de bază a asumării dimensiunilor noastre europene (și n-am folosit aici un clișeu atât de prezent în noua limbă de lemn post­decembristă!).
Ne-am referit, evident, în articolul de față, la unele (nu toate!) avantaje ale studierii sistematice a limbii latine în învățământul preuniversitar, mai ales în liceu. Acolo ea a început a fi doar o amintire datorită echipelor ministeriale din ultimul deceniu. Mai rămăsese ora de limba latină de la clasa a VIII-a. La acest nivel, bineînțeles, ea urmărea să conștientizeze în rândul elevilor caracterul romanic al limbii noastre și componenta latină a poporului român, alături de cea autohtonă, geto-dacă, și de cea slavă… Iată însă că avem curajul, penibil, de a îndepărta din gimnaziu, începând cu viitorul an școlar, unul din ultimele repere ale rădăcinilor noaste naționale, în numele, culmea, al fixării învățământului nostru la standardele europene, care — în realitate — nu încearcă nicidecum să înde­părteze sau să excludă reperele individualizatoare ale diverselor națiuni…
Prof. Alexandru CIUBÎCĂ,
Colegiul Național Alexandru Papiu-Ilarian,  Târgu-Mureș