Întâmplări şi reglementări cu ţintă sau cel puţin cu tangenţă educaţională şi cu implicaţii educative apărute în spaţiul public atrag atenţia, tulbură, indignează şi se sting. Lumea merge înainte. Conform unor principii însuşite după ureche, cazurile oricât de grave „n-au cum să intereseze mass-media mai mult de trei zile“, iar „legea e făcută ca să fie încălcată“. Aşa se întâmplă acum cu situaţii concrete, dramatice şi cu prevederi având în centrul lor drept factor care le apropie copiii, adolescenţii. Agresarea unor copii de către un adult, relevarea altor cazuri similare, învăţămintele de tras pentru educaţie, coincidenţa cu măsuri legiferate tot pentru educaţie, reacţiile aferente sunt de privit în cadrul mai larg decât ecranul televizorului şi enunţurile câtorva „declaraţii“. Ce impact au ele asupra felului în care sunt crescuţi tinerii? Cum pot să influenţeze deciziile părinţilor, ale educatorilor? Dincolo de excepţional, ce rămâne folositor pentru viaţa de fiecare zi?
 După durele întâmplări având ca victime nişte minori şi după dovezile arătând că asemenea cazuri nu sunt rare, cel mai activ au fost cerute intensificarea educaţiei sexuale în şcoală şi învăţarea spre înţelegere de către cei din jur a particularităţilor de comportament ale adulţilor care abuzează minori. Nimic nu s-a vorbit despre cerinţa elementară, scrisă cândva pe toate uşile lifturilor şi repetată de bunici: „Copiii sub 14 ani nu au voie singuri în lift“. Nu a adus nimeni vorba despre stringenţa unei „şcoli“ pentru părinţii cărora propria creştere în aceşti ani ai bulversării normelor şi valorilor, grija nu a zilei de mâine, ci a celei de azi şi mirajul ofertelor de consum poate nu le-au permis o integrare tocmai potrivită în rigorile sociale curente. Până la concepte nobile precum orientare, nediscriminare, opţiune, egalitate etc., de învăţat, de spus, de arătat şi copiilor, şi celor mai mari sunt concretizările simple: nu te urci cu un străin într-un lift, nu laşi pe nimeni să pună mâna pe tine, respecţi indicatoarele, indicaţiile, limitele şi orientările din locurile publice etc.
Din aceeaşi arie a relaţiilor interumane de fiecare zi face parte şi folosirea unui obiect uzual: telefonul căruia nu mai e nevoie să-i zicem şi mobil, pentru că de altfel nu prea mai există şi nu mai e folosit. O reglementare birocratică, amorfă – Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 3.027/2018 de modificare şi completare a Anexei-Regulament-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar la Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice nr. 5.079/2016 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ
preuniversitar (ROFUIP) – ajunge să fie „condamnată dur“ că „limitează exercitarea posesiei asupra unui bun“, că „încalcă dreptul elementar al cetăţenilor la proprietate“, că „restrânge un drept fundamental“, numai pentru că la unul din cele vreo 60 de puncte care modifică sau adaugă ceva formei anterioare a regulamentului, la rândul lui, făcut din vreo 200 de puncte cu atâtea subpuncte, încât la unele literele alfabetului nu mai ajung şi se dublează, deci într-un singur loc dintr-o foarte lungă şi detaliată enumerare, noua formă prevede ceva de bun-simţ: în oră, laşi telefonul deoparte. Vechii şi singularei prevederi din forma anterioară a regulamentului („În unităţile de învăţământ, fumatul este interzis, conform prevederilor legislaţiei în vigoare“) îi este adăugată una nouă: „În timpul orelor de curs, al examenelor şi al concursurilor este interzisă utilizarea telefoanelor mobile; prin excepţie de la această prevedere, este permisă utilizarea acestora în timpul orelor de curs numai cu acordul cadrului didactic, în situaţia folosirii lor în procesul educativ sau în situaţii de urgenţă. Pe durata orelor de curs, telefoanele mobile se păstrează în locuri special amenajate din sala de clasă, setate astfel încât să nu deranjeze procesul educativ“. Este o cerinţă care pe un fond solid de civilizaţie nu ar avea ce căuta într-un act normativ, pentru că ar fi înţeleasă de la sine. La fel, nu ar trebui să fie scrise reguli de bun-simţ, precum a nu „limita accesul la educaţie al elevilor“ prin punerea lor „de serviciu pe şcoală“ sau prin „datu-afară“ pentru că „nu poartă uniforma unităţii de învăţământ“. Dacă apar reglementate, înseamnă că a fost resimţită o nevoie a accentuării educaţiei. Trist şi îngrijorător în sensul educaţiei pentru viaţa curentă este argumentul supărării faţă de cerinţa punerii telefonului deoparte: e anulată posibilitatea filmării abuzurilor profesorilor. Socotirea unui obiect uzual drept armă de apărare şi sentimentul siguranţei cu el la-ndemână în acest scop anunţă un deficit adânc de educaţie pentru viaţa în societate. În acelaşi context şi tot în afara realităţii trăite este şi persistenţa convingerii că părinţii români îşi cresc copiii în ideea că „bătaia e ruptă din rai“. Această persistenţă, generalizată, este un refuz de a vedea că formarea ca părinţi în ziua de azi nu merge spre aşa ceva. Altfel spus, este o caracterizare falsă, resimţită ca o jignire, iar expresia în sine a devenit un stereotip.
Dincolo de situaţii, reglementări, interpretări, educaţia potrivit căreia folosirea pentru demascare a unui instrument altfel indispensabil în viaţa de fiecare zi pregăteşte un om suspicios, lipsit de încredere şi, până la urmă, limitat.
Florin ANTONESCU