Se vorbește de câteva decenii bune despre învățarea de-a lungul întregii vieți, dar ideea aceasta este exprimată invariabil în engleză (lifelong learning), ca și cum ea ar fi o invenție recentă, venită dinspre lumea anglo-saxonă sau americană, deținătoare a monopolului cunoașterii. De fapt, învățarea continuă a fost teoretizată în urmă cu mai bine de două milenii, în lumea romană și, dacă am merge mai adânc în timp, am ajunge la greci, de la ei la egipteni și poate chiar la sumerieni, de la care – preluându-l pe un autor cunoscut cândva (Samuel Noah Kramer) – „începe istoria“.

Romanii, când își trimiteau copiii la învățământul public ca să se instruiască socializând, știau de la început că non scholae sed vitae discimus, adică aveau convingerea că „nu învățăm pentru școală, ci pentru viață“. Școala reprezenta un efort continuu, fiindcă nihil homini natura sine magno labore dat, ceea ce înseamnă că „natura nu dă nimic omului fără mare muncă“. Elevii învățau la școală să trăiască deopotrivă în lumea ideilor (a teoriei) și în lumea practică (a vieții cotidiene). Educatorii, majoritatea sclavi, știau că „pe aceia pe care zeii au vrut să-i pedepsească i-au făcut profesori“, dar nu disperau, ci își făceau datoria. Majoritatea aveau vocație și știau că nu fac o me­serie, ci că îndeplinesc o misiune.

Cornelia, mama fraților Tiberius și Gaius Gracchus, obișnuia să aibă mici reuniuni cu matroanele romane de vârsta și de condiția ei, pe rând, la casa fiecăreia dintre aceste doamne. Iar doamnele, cu tot orgoliul de rigoare, își arătau una al­­teia bijuteriile în timpul acestor întâlniri. Când a fost rândul ei, la casa ei, Cornelia întârzia să aducă sipetul cu bijuterii și tre­cea mereu la alte povești. Asta până când una dintre musafire, nerăbdătoare, a în­­trebat-o direct pe gazdă unde sunt podoabele ei. Cornelia s-a uitat atunci pe fereastră și a exclamat: En mea ornamenta!, adică „Iată podoabele mele!“. Erau cei doi copii, Tiberius și Gaius, care veneau de la școală și care aveau să facă istorie. Matroana Cornelia s-a ocupat de copiii ei ca de ornamentele căminului familiei și a pus pe prim-plan educația lor. Tradiția acestei preocupări pentru educație le venea romanilor, în linie dreaptă, de la greci. Vechii greci prețuiau educația mai mult decât orice bun material. Se spune că un grec bogat l-ar fi întrebat pe un filosof cât l-ar costa educația fiului său, iar filosoful ar fi spus o sumă. Bogatul ar fi replicat: „Cu banii aceștia îmi pot cumpăra un sclav!“. La care filosoful nu a rămas dator: „Atunci vei avea doi sclavi!“, adică doi oameni lipsiți de libertate. Educația – se știa atunci – îl făcea pe om liber. Pe aceeași linie, un părinte l-ar fi întrebat pe filosoful Aristippos de ce trebuie să învețe atâta carte fiul lui, iar filosoful i-ar fi spus: „Ca atunci când merge la teatru, să nu stea o piatră peste altă piatră!“. Destinderea intelectuală și culturală cea mai obișnuită la vechii greci, în perioada de apogeu a civilizației lor, era teatrul. Spectacolele aveau loc în amfiteatre semicirculare de marmură, adică de piatră. Cei mai de seamă dramaturgi greci – Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan – au servit ca modele unor generații întregi de creatori literari și ne-au transmis mesajul lor până astăzi. Faptul a fost posibil prin instruire și educație, adică prin pregătirea oamenilor ca să poată recepta acest mesaj. Așa cum un om nepregătit, neobișnuit cu muzica nu înțelege nimic dintr-o simfonie, la fel, un om lipsit de cultură literară nu poate recepta o piesă de teatru.

Școala publică a sedimentat de mii de ani atitudini benefice și i-a obișnuit pe elevi, indiferent de vârsta lor, cu tehnici de asimilare a cunoștințelor. Căci școala înseamnă, în primul rând, instruire, adică asimilare de cunoștințe. Până recent, nu existau „aparate“ de colectare, de acumulare și de sedimentare a cunoștințelor, cu excepția produselor scrisului, a cărților manuscrise și apoi tipărite. Cel mai important asemenea „aparat“ era creierul omenesc. Predarea în școli a experienței de viață a omenirii avea un scop precis: înscrierea în mințile elevilor a valorilor culturii și civilizației acumulate până la un moment dat și transmiterea lor mai departe. Profesorii explicau aceste valori din diferite domenii, grupate sub forma materiilor (disciplinelor) școlare. Explicarea nu era, însă, suficientă, fiindcă era nevoie și de înțelegere din partea receptorilor. De aceea, lecțiile erau urmate de sistematizări (sinteze) și de recapitulări. Recapitulările pot fi nu­­mite și „repetiții“, de unde zicerea latină repetitio mater studiorum est, adică „re­­petiția este mama studiilor“ sau, mai po­­trivit, „repetiția este mama învățăturii“. Învățătura nu ne cade cu hârzobul din cer și nici nu se moștenește de la părinți. Văd că „toboșarii vremurilor noi“ nu mai vor deloc repetiție. Pentru memorarea unor date și fapte necesare studiului se foloseau metode verificate numite ­mnemotehnice. Până nu demult, bota­nica, zoologia, anatomia și fiziologia omului și biologia se făceau în clasele a cincea, a șasea, a șaptea, respectiv, a opta. Apoi se reluau în cele patru clase de liceu, în aceeași ordine, de la plante și animale spre om și spre globalitatea ­„științei vieții“ (biologie), dar la un nivel de complexitate mai înalt, în funcție de particularitățile de vârstă. În același spirit, în clasa a cincea, se studia istoria antică, în a șasea, istoria Evului Mediu, în a șaptea, istoria modernă și contemporană, iar în a opta, istoria românilor. Se relua totul, cu un grad de cunoaștere mult mai ridicat, la liceu, cu disciplinele în aceeași ordine. S-au trezit deștepții lumii, într-un secol agitat și pe o planetă care se grăbește prea tare, să conteste totul. Adică s-au întrebat de ce repetiție și de ce memorare? Răspunsul era simplu: ca să nu uităm tot din ceea ce am învățat în școală. De la greci și de la romani ­exista convingerea că învățarea se face prin repetiție. Altă formă de învățare nici nu există. Simplitatea mesajului era evidentă: învăț Grecia antică în clasa a ­cincea, la 12 ani, și o înțeleg ca la 12 ani. Mă cuprind de farmecul sfânt al lui Ho­­mer, aflu de războiul troian, mă confund cu Herodot și Tucidide, mă minunez de secolul lui Pericle, văd pe hartă Atena, Sparta și Peloponezul. După patru ani, toate acestea îmi revin în minte ca prin ceață și construiesc pe ele noi „edificii“ ale cunoașterii, odată cu operele lui Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, cu statuile lui Fidias și Praxiteles, cu Dialogurile lui Platon, cu gândul lui Aristotel, cu stilurile doric, ionic și corintic și cu atâtea alte „jocuri și jucării“ pline de „farmecul copilăresc“ devenit adolescentin. Toate repetițiile aveau rostul lor în me­­morare, fiindcă fără memorare nu există cunoaștere. Azi, suntem învățați că me­­morarea ne afectează negativ, ne tulbură mintea și ne îndrumă pe căi greșite. Elevii trebuie acum să treacă de-a dreptul la know how, dar know how bazat pe ce? A ști să faci ceva corect înseamnă a pleca de la o bază de cunoștințe, deprinderi și aptitudini. Aflăm cu stupoare că aceste cunoștințe, deprinderi și aptitudini nu mai trebuie să rezide în noi, ci în aparate, în memoria computerului, tabletei, telefonului. Dar, în acest fel, omul își pierde caracteristicile de om și devine el însuși instrument, adică se dezumanizează. Dacă suportul memorării (devenit digital) este complet despărțit de om, omul ajunge să fie un aparat stricat.

Pe la vârsta de 14-15 ani am văzut întâia oară, în sala festivă a Liceului Andrei Șaguna din Brașov, scris pe frontispiciu, Litteris et virtuti. Profesorul de latină ne-a spus ce înseamnă, deși era evident, fiindcă termenii erau prezenți și în românește: „Literelor și virtuții“. Cu alte cuvinte, lăcașul de învățământ, fondat la 1850, de Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, era închinat „literelor și virtuții“. Mai clar, aceste „litere“ și această „virtute“ însemnau „învățăturii și educației“. Elevii trebuiau, cu alte cuvinte, să dobândească știință, cunoaștere, să ajungă la stadiile cele mai înalte la care se găsea fiecare disciplină, pe de o parte, și să învețe valorile morale ale traiului în colectivitate, pe de altă parte. Colectivitatea noastră – ni s-a spus simplu – se che­ma „națiunea română“. Tot de la profesorul de latină am aflat că romanii nu-și iubeau patria lor fiindcă era mare (la un moment dat, Imperiul Roman era cel mai mare stat al lumii), ci fiindcă era a lor (după o zicere a filosofului Seneca). Mai târziu, pe la 19 ani, la Cluj-Napoca, am văzut pe frontispiciul Colegiului Academic al Universității, pe o frescă făcută de Costin Petrescu (și martelată, ascunsă în timpul ocupației maghiare a jumătății Transilvaniei), scris frumos, „Prin cultură la libertate“. Fresca reprezenta, după aceeași formulă de la Ateneul Român, istoria în imagini a românilor transilvăneni prin figuri ilustre de savanți, oameni de cultură, creatori de valori spirituale. Pentru intelectualii transilvăneni, ideile Școlii Ardelene, deși ele erau legate indisolubil de un timp anume, de un loc și de o situație a națiunii române, au rămas mereu vii. Între toate, obsesia latinității, a sorginții noastre romane, nu a dispărut niciodată. În a doua parte a perioadei in­­terbelice, revizionismul căpătase forme dure, iar edificiul unirii noastre de la 1918 se afla în mare primejdie. Oamenii legați de Universitatea Națională a Daciei Su­­perioare – dăruită între timp, din 1927, cu numele regelui întregitor, Ferdinand I – trebuiau să știe inclusiv vizual despre marile sacrificii pentru drepturile naționale ale românilor. Libertatea era atunci, din nou, cuvântul de ordine. Dar libertatea cucerită cu greu din Secolul Luminilor încoace trebuia mereu apărată, întărită, primenită. Aceste acțiuni grele nu se puteau face decât cu oameni instruiți, cunoscători, chiar erudiți. Aceștia trebuiau să conducă mase conștiente, convinse de dreptatea lor. Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu, Dimitrie Eustatievici, Radu Tempea, Ignatie Darabant, Ioan Para, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși și alții credeau sincer că prin școală serioasă, prin luminarea poporului, se putea ajunge la libertate. Un popor instruit devenea conștient, adică dobândea convingerea de sine necesară victo­riei în luptă. Prin urmare, ideea de bază a oamenilor învățați de atunci era că succesul în lupta pentru libertate națională însemna și libertatea individuală și că el se putea obține prin conducătorii luminați ai unui popor luminat. Cu alte cuvinte, școala îi putea scoate pe români din ignoranță și din supunere, îndreptându-i spre libertate.

Se va putea spune, după lectura acestor rânduri, că „nu este nimic nou sub soare“ (Nihil novi sub sole), pentru că de peste 2.500 de ani europenii cunosc rolul salvator al instruirii și educației. Familia și școala le-au realizat pe amândouă, adică au condus la asimilarea de cunoștințe necesare viețuirii oamenilor între oameni, pe de o parte, dar și de valori și virtuți pentru conviețuire. Întotdeauna educația a mers mână în mână cu instruirea. Prin toate disciplinele școlare verificate de la Renaștere încoace se face și educație. Școala luminează mintea co­­piilor și adolescenților, ca să știe să scrie și să citească, să cunoască literatura în limba maternă și în alte limbi, să știe să socotească, să măsoare, să deosebească mecanismele simple de cele complicate, să distingă substanțele chimice, să înțeleagă viețuitoarele, să știe ce erau și fă­ceau strămoșii, să se orienteze în spațiu, să-și cultive corpul, să cânte, să deseneze etc. Formula „minte sănătoasă în corp sănătos“ (Mens sana in corpore sano) nu a apărut azi ori ieri, ci vine din urmă de peste două milenii și jumătate. Rostul cumpătat al școlii este cunoscut demult, în toate mecanismele sale. Școala oferă cunoștințe și tehnici de aplicare a acestor cunoștințe, dar nu se preocupă de toate deprinderile practice din viață. Acestea din urmă sunt absolut necesare și ele vin pe parcurs, se adaugă adesea de la sine sau se învață cu ocazii speciale și nu ca discipline școlare.

Azi, lumea s-a schimbat radical și rapid. Toată această zestre a lumii europene, acumulată de milenii, pare caducă. Școala oferea cultura generală necesară traiului în societate. Cunoștințele omenirii au tot crescut și cultura generală s-a tot îmbogățit. Poate că a ajuns chiar la saturație, în sensul că școala nu mai poate cuprinde imensa sumă de date și de fapte din limba și literatura maternă, din limbile străine, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie, muzică, arte frumoase etc. Datele acestea sunt acum stocate cu ajutorul inteligenței artificiale. Să însemne asta că mintea omenească este acum complet degajată, că nu mai depune nimic de acest gen în ea, că elevul nu mai trebuie să acumuleze cunoștințe? Atunci, cu mintea golită (tabula rasa) de date, fapte și idei, cum va mai lua omul decizii? Deciziile se iau greu, prin compararea parametrilor ­existenți. Ce să compare o minte vidă? Firește, sunt calculatoare sau aparate similare care pot lua ele însele decizii în locul omului. Dar oare asta să fie menirea „mașinilor“ construite de mintea oamenilor, să-i înlocuiască pe oameni și, ca urmare, să-i domine? Mașinile au fost creat ca ajutoare ale oamenilor, or ele sunt pe punctul să devină stăpâne ale oamenilor. De aceea, se și trag semnale de alarmă privind inteligența artificială. Oamenii nu mai știu să citească după alfabetele clasice și, dacă citesc, nu mai înțeleg mesajul lecturii. Ce frângere se va fi produs în ultimele decenii în instruirea și educația familială și școlară încât oamenii să tindă a învăța doar metode simple de viețuire, conviețuire și supraviețuire, dar fără să mai dorească să știe ce este esența culturii generale, cea care a salvat sute de generații de la moartea intelectuală? Școala are – credem – o alternativă gravă în acest moment: să urmeze calea verificată de istorie drept cheie a succesului ori să experimenteze o cale artificială, primejdioasă pentru esența umană. Copiii, tot mai nemulțumiți, îi învață pe învățători ce și cum să-i învețe; părinții intervin brutal în viața școlii; primarii aprobă consiliile de administrație ale școlilor; elevii discută programele școlare și conținuturile manualelor; materiile clasice sunt an de an scăzute și înlocuite cu expediente, cu elemente de viață cotidiană.

Educația permanentă înseamnă multe. Omul învață cât trăiește, dar nu neapărat în forma instituționalizată. Azi se speră la permanentizarea acestor forme de educație și, în parte, se reu­șește. Educația permanentă trebuie să facă un lucru extraordinar: să determine nemurirea experienței de viață a omenirii depozitate în opere, în creații. Or, dacă noi depozităm această zestre imensă exclusiv în moduri digitale, dacă ea rămâne străină minților și sufletelor noastre, atunci o ucidem noi înșine cu bună știință. Este astăzi dincolo de orice îndoială necesitatea bazelor de date digitale. Nu se mai poate trăi cu metodele clasice de înmagazinare a cunoștințelor. Dar dacă tot ce știu oamenii în acest moment rămâne în afara creierului omenesc, atunci este foarte grav. Zestrea de cunoștințe și idei ale omenirii trebuie semănată și în mințile oamenilor, trebuie să se transmită și prin oameni și trebuie să fie destinată oamenilor. Educația permanentă are menirea de a găsi metode de re-umanizare a școlii de toate gradele și pentru toate vârstele.

Acad. Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române

Articol publicat în nr. 47-48 al revistei Tribuna Învățământului