Libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei constituie un drept fundamental al omului, recunoscut, respectat şi aplicat în ţările care împărtăşesc valorile democraţiei şi ale statului de drept. Per a contrario, libertatea  de gândire, de conştiinţă şi de religie nu este respectată sau este sever limitată, alături de alte drepturi şi libertăţi fundamentale, în regimurile dictatoriale şi totalitare, aşa cum s-a întâmplat, în istoria recentă, în unele dintre statele comuniste de esenţă stalinistă sau în alte dictaturi de pe glob.
La nivel internaţional şi european, două dintre documentele fundamentale care con-sacră această libertate sunt Declaraţia Univer­sală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948), document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu statut de recomandare, prevede în Articolul 18: „Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor”.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (4 noiembrie 1950), construită pe fundamentul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în Articolul 9, stipulează „Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie” după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora”.
Articolul 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului creează cadrul de reglementare a dreptului la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie prin faptul că afirmă acest drept şi îl explicitează din perspectiva libertăţii de opţiune pentru o religie sau alta, pentru o convingere sau alta şi a libertăţii de manifestare, în plan individual sau colectiv, public sau privat. Important de subliniat, declaraţia stipulează libertatea manifestării identităţii religioase nu numai prin intermediul practicilor şi ritualurilor specifice, ci şi prin dreptul la educaţie religioasă. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în plus faţă de prevederile din declaraţie – pe care le reia aproape ad litteram –, se referă, prin paragraful 2 al Articolului 9, la limitele libertăţii de manifestare a religiei, precizând că aceste „restrângeri” sunt numai cele impuse de către lege în numele interesului public sau al apărării drepturilor individuale.
În România, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie este reglementată în: Constituţia României, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi în Legea Educaţiei Naţionale, Nr. 1/2011.
Constituţia României, în Titlul II – „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul II – „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, Articolul 29, reglementează „Libertatea conştiinţei”: „(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. (3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă. (5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate. (6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine”. Prevederile constituţionale au o arie de referenţialitate juridică şi legală complexă, prin faptul că: interzic orice formă de îngrădire a libertăţii gândirii, opiniilor şi credinţelor religioase şi contrângerea persoanei în vederea adoptării unei anumite opinii ori credinţe în opoziţie cu propriile convingeri (alin. 1); garantează libertatea conştiinţei, stabilind ca limite morale şi legale toleranţa şi respectul reciproc (alin. 2); stabilesc principiile de funcţionare a cultelor şi statutul acestora în raport cu autorităţile statului (alin. 3-5). Un alt domeniu important în materia libertăţii gândirii, opiniilor şi credinţelor religioase pe care îl reglementează Legea fundamentală îl constituie dreptul la educaţie a copiilor minori conform convingerilor părinţilor sau ale tutorilor (alin. 6).
Dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi la libertatea religioasă, dreptul la educaţie religioasă sunt prevăzute de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Articolele 1-3 din Capitolul I, „Dispoziţii generale”, constituie sediul materiei cu privire la: garantarea de către stat a dreptului fundamental la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; interzicerea constrângerilor, a discriminării de orice fel şi a persecuţiei pentru convingerile personale în materie de opţiune religioasă; definirea libertăţii religioase prin dreptul persoanei de a avea, adopta, schimba o religie şi de a o manifesta prin intermediul practicilor şi al ritualurilor specifice şi prin mijlocirea educaţiei religioase; interzicerea restrângerii libertăţii de manifestare a credinţei religioase, altfel decât prin prevederile legii (paragraful 2 este preluat după paragraful 2, articolul 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului); dreptul exclusiv al părinţilor sau al tutorilor de a opta, în conformitate cu propriile convingeri, cu privire la educaţia religioasă a copiilor lor minori; necesitatea consimţământului  minorului care a împlinit 14 ani cu privire la schimbarea religiei; dreptul copilului care a împlinit 16 ani de a-şi alege singur religia. Reglementarea legală decurge după cum urmează: „Art. 1. – (1) Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte. (2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau un cult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase. Art. 2. – (1) Libertatea  religioasă  cuprinde dreptul oricărei  persoane   de a avea sau  de a adopta o  religie,  de a şi-o manifesta  în mod  individual sau  colectiv,  în public sau  în particular,  prin practicile şi  ritualurile specifice  cultului,  inclusiv prin educaţie  religioasă,  precum şi  libertatea  de a-şi  păstra  sau schimba  credinţa  religioasă. (2) Libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Art. 3. – (1) Părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educaţia religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri. (2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia”.
În Legea Educaţiei Naţionale, Nr. 1/2011, în Titlul II, „Învăţământul preuniversitar”, Capitolul I, „Dispoziţii generale”, Articolul 18 reglementează regimul disciplinei „Religie” în planurile-cadru ale învăţământului preuniversitar şi dreptul elevului de a frecventa sau a nu frecventa această disciplină: „(1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii. (2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. (3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat”. În deplină consonanţă conceptuală, juridică şi legală cu documentele internaţionale şi europene, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei României, Legea Educaţiei Naţionale stipulează „dreptul constituţional” al elevilor la educaţie religioasă. Dreptul nu este, în acelaşi timp, o obligaţie, ci comportă libertatea de a i se da curs sau nu. În cazul de faţă, este vorba de libertatea elevului de a opta pentru frecventarea orei de religie sau pentru nefrecventarea acesteia, opţiune care se face în baza unei manifestări de voinţă sub forma unei cereri. În acelaşi timp, luând în calcul toate situaţiile posibile, legea asigură în mod democratic cadrul juridic şi administrativ pentru tratamentului egal, nediscriminatoriu, al elevilor în materie de regim şcolar.
Sorin IVAN