Luați sintagma, de bună seamă, la modul figurat, în sensul polemicilor cordiale (apud O. Paler), obligatorii în orice conversație de nivel intelectual serios, centrate pe formularea și susținerea ori respingerea unui argument cu ambele instrumentare critice – atât cel specific concluziei pro, cât și cel specific concluziei contra. Nota bene: fie pro, fie contra, sine ira et studio, dezbaterea centrată pe idei și nu pe persoane, cu atât mai mult când vine vorba de Educație, poartă în textura sa cromozomială deopotrivă emoție și rațiune, rațiune și emoție, altminteri demersul nu prinde prin definiție.

Al doilea „păcat“, mărturisit acum

Oameni suntem, adică și inimă, și creier – ca urmare, indiferent de felul în care decidem să acționăm emoțional-rațional/rațional-emoțional (cu onestă bună-credință, ori cu ordinară manipulare), arta și măiestria procesului poartă la pachet, yin-yang, pecetea unei ecuații fundamentale a naturii noastre umane: Soft + Hard = SMART. În context, vă recomand să (re)vedeți un film artistic-documentar excepțional, ce spune povestea primilor ani de debate în America anilor ’30, puternic segregată rasial, în care singura șansă reală a tinerilor studenți de culoare de a-și depăși condiția și a schimba cutumele sociale strâmb croite era de a străluci într-un exercițiu intelectual suprem, derulat competițional la standarde de excelență. Numele „jocului cu mărgele de sticlă“: debate. Numele filmului: The Great Debaters (2007). Punctul culminant al poveștii: confruntarea echipelor Wiley College și Harvard -College, cu victoria tandemului de culoare fată-băiat al ilustrului necunoscut colegiu episcopal-metodist texan în fața hiper-titratei echipe harvardiene.

Am mărturisit primul „păcat“ în debutul unui text anterior, în care – afirmând explicit că înțeleg și accept deplin cerința expresă a editorului Tribunei învățământului de a nu „face politică“ prin ceea ce scriu, focalizând analiza mea pe dimensiunea tehnică, de politici publice a temelor de care mă ocup; și m-am ținut de cuvânt – am accentuat expres nevoia, la fel de tehnică, de a menține permanent pe radar contribuția factorului politic la succesul sau eșecul politicilor educaționale din orice societate, dintr-un motiv elementar: politicul este mereu răul necesar. Că ne place sau nu, în ultimă instanță totul are nevoie de validare legislativă, deci de politică, prin urmare a ignora tema și a mă preface că ea nu există înseamnă lipsă de profesionalism din partea mea, iar eu așa ceva nu fac. Am spus ce am avut de spus, am scris așa cum am decis să scriu și a fost bine.

Al doilea „păcat“ face însuși obiectul textului de față și îmi este deopotrivă de netrivial de gestionat precum primul. Anume, cerința la fel de expresă a editorului Tribunei învățământului – citez din mesajul primit ca invitație de a scrie: „un text nou, nepublicat, doar pentru Tribuna“. De aici, nevoia de mărturisire: cum să scriu ceva nou, nepublicat până acum, despre teme devenite metastaze de sistem de treizeci de ani încoace? Ce altceva nemaiscris pot scrie despre me-tehnele structural definitorii ale încremenirii Școlii ca sistem în paradigma sa comunistă, la opt lustri de la căderea formală a comunismului în România: arhitecturi curriculare de veac trecut, modele de carieră didactică și aranjamente instituționale inadecvate, caduce? Dar mai, ales, VALORI (ne)cultivate de Școală ca sistem? Cum nu cad în al doilea păcat? Cum mă pot salva?

Sisif. Faptele. Pilda

Tot frământând dilema mea, am avut epifania. Eu ca eu – scriu despre ceea ce este. Dar Școala… Școala noastră, cu ce Dumnezeu a păcătuit în timp atât de greu, de își trăiește perpetuu frustranta existență sistemică asemenea lui Sisif, condamnat să tot împingă bolovanul la deal, în răspăr, după care, ajuns în vârf, să reia supliciul la infinit, incapabil să oprească rostogolirea blestematului bolovan la vale din nou și din nou, oprindu-l sus odată pentru totdeauna? Pentru ce a trebuit să plătească Sisif, ca să zic așa, cu vârf și îndesat?

Și atunci am citit. Și iată ce am aflat (sursa online https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/cine-a-fost-sisif):

„Sisif trăia la Efira, în istmul Corint, tradiția considerându-l fondatorul și regele acestei cetăți. Ca suveran, a favorizat comerțul și navigația și a găsit modalitatea de a-și îmbogăți și dezvolta cetatea, dar și-a atras mânia zeilor din cauza șire-teniei lui ieșite din comun (Homer îl caracterizează drept «cel mai șiret muritor») și a înclinației spre fraudă, cu ajutorul cărora a reușit să înșele până și Moartea. O legendă celebră povestea că Sisif a reușit, nu ni se spune cum, să pună în lanțuri Moartea însăși, care venise să-l ia: din acel moment pe Pământ n-a mai murit nimeni, până când Ares a intervenit personal, eliberând Moartea și dându-i-l pe Sisif. Vicleanul erou a reușit s-o învingă însă pentru a doua oară: a cerut, ca ultimă dorință înainte de a coborî în Infern, să-și mai vadă o dată soția, pe Merope, căreia i-a poruncit să nu mai aducă nicio jertfă zeilor lumii de dincolo. În cele din urmă, Persefona, nemaisupor-tând această neașteptată lipsă de ofrande pe care o îndura de când Sisif se afla în Infern, l-a lăsat să plece.

[…]

Deși a triumfat de două ori asupra morții, în cele din urmă Sisif n-a mai putut împiedica soarta: a murit și el, bătrân, slăbit de ani și incapabil să mai opună rezistență Morții căreia, vlăguit, i-a cedat. În Hades a primit o pedeapsă devenită proverbială: doar cu ajutorul mâinilor și picioarelor trebuia să împingă un bolovan până în vârful unui munte; dar, de fiecare dată când mai avea puțin până în vârf, pietroiul îi scăpa, rostogolindu-se la vale și obligându-l să ia de la capăt veșnica trudă, simbol al zadarnicei înverșunări a omului împotriva propriului destin“ (Anna Ferrari, Dicționar de mitologie greacă și romană, Ed. Polirom, Iași, 2003).

În fapt, textul decisiv pentru argumentul meu este mult mai tranșant decât paragrafele de mai sus, și sună așa (sursa online https://www.greekmythology.com/Myths/Mortals/Sisyphus/sisyphus.html):

„Zeus, fed up with Sisyphus’ tricks and cunning as well as his hubris – believing he was more cunning than Zeus – punished him to eternally push a boulder uphill. However, as soon as he would reach the top of the hill, the boulder would roll off and Sisyphus had to push it back again“.

Pe românește:

„Zeus, sătul de șmecheriile și șiretenia lui Sisif, dar și de mândria sa prostească – el crezându-se mai șiret decât Zeus în-suși – îl pedepsi să împingă pe veci un bolovan la deal. Odată ajuns în vârf, bolovanul se rostogolea la vale, iar Sisif era pedepsit să-l împingă în sus iar și iar“.

Așa, deci!… În fapt, pedepsit de Zeus însuși, Sisif a plătit aspru nemernicia de a fi spus una și a fi făcut, în loc, cu totul altceva, așezându-și faptele în cu totul altă parte decât unde și-a așezat vorbele. Și nu oricând-oricum, ci în circumstanțele niciodată negociabile ale întâlnirilor de destin, de Viață și Moarte. Or, așa ceva este inacceptabil la judecata supremă, de aceea și prețul plătit este pe măsură.

Asta a făcut Școala românească timp de peste treizeci de ani. Și-a șmecherit iresponsabil propria transformare de destin, asemenea lui Sisif. De ce așa? Când și cum ne-a luat Dumnezeu mințile ca să dăm de Pământ cu Educația în așa hal de sadic, sistemic, sistematic, aplicat, ca la nebuni, de acum plătim cu vârf și îndesat sminteala noastră sisifică?

Articol de Marian STAȘ – profesor

Articolul integral poate fi citit în numărul 14-15 al revistei Tribuna Învățământului