În cadrul lecţiilor desfăşurate la clasă, în contextul în care utilizăm problematizarea euristică, se întâmplă să valorizăm beneficiile pentru învăţare, care decurg din disonanţele cognitive (în acord cu teoria consacrată de către Leon Festinger), surprinse între diferitele informaţii, ori între o cunoştinţă şi o atitudine etc.
De pildă, dacă ne vom referi la practici democratice, iar elevii în pragul majoratului, interesaţi de noul lor statut, vor face cu interes referiri la drepturile pe care le au persoanele majore în comparaţie cu cele minore, vom putea rămâne uimiţi cum distincţiile respective sunt acceptate în unele cadre de viaţă şi respinse în altele. Mai exact, dacă este acceptat ca decurgând din convenţiile de viaţă obişnuite ca un major să poată vota, să aibă dreptul de a conduce un autovehicul pe drumurile publice şi aşa mai departe, fără ca acela care este încă minor să se simtă nedreptăţit în vreun fel, alta este situaţia când vine vorba despre drepturile elevilor. Conform Statutului elevilor, una dintre interdicţii precizează că aceştia nu au voie să părăsească perimetrul unităţii de învăţământ în timpul programului şcolar, cu excepţia elevilor majori şi a situaţiilor prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare al unităţii de învăţământ (Art.15, k). De aici rezultă că elevii majori pot pleca din şcoală, eventual dacă se legitimează şi menţionează scopul pentru care este nevoie să facă acest lucru, în timp ce elevii minori nu o pot face. Dar situaţia este considerată de neacceptat, elevi minori, mai ales cei care au deja 17 ani şi câteva luni, se simt stânjeniţi, nedreptăţiţi, ori chiar frustraţi de-a dreptul. Cum se poate explica această stare? De ce, privind alte situaţii, în general delimitarea drepturilor suplimentare care se dobândesc la majorat nu deranjează pe nimeni, pare că este o convenţie de convieţuire socială asimilată în timp, iar excepţia care permite elevilor majori să părăsească incinta şcolii îi deranjează atât de evident pe colegii lor minori? Un posibil răspuns ar fi cel al contextului specific şcolar, în care aşteptarea este ca toţi elevii să beneficieze de drepturi şi să aibă responsabilităţi similare, să se bucure, cum spune o expresie consacrată, de egalitate în drepturi. Accentul să fie pus deci pe ipostaza de elev, iar nu pe aceea de cetăţean major.
Un alt exemplu, care de data asta care provoacă nedumeriri în rândul profesorilor, se referă la prevederea din Statutul elevului conform căreia orice elev are dreptul de a fi informat privind notele acordate înaintea consemnării acestora (Art. 7, bb), presupunem că în catalog (nu este precizat, altfel ar putea fi consemnate în caietul profesorului sau oriunde altundeva). Întrebarea firească ar fi: dar de ce elevul să fie informat înainte, ce importanţă are acest aspect procedural? Schimbă cu ceva nota? Ce se presupune tacit? Nu cumva se sugerează că elevul poate să nu fie de acord cu nota primită, să o conteste etc.? Disonanţa apare între faptul că, pe de-o parte, profesorul, care aplică atent şi cu bună-credinţă baremul unei lucrări, ajunge la un punctaj care va însemna o notă. Aceasta este nota pentru lucrarea respectivă, reflectând competenţele pe care le poate proba elevul la un moment dat. Pe de altă parte, elevul o să primească lucrarea, o să o confrunte cu baremul asociat, i se va explica, unde este cazul, în ce constă nivelul prestaţiei sale şi aşa mai departe. Cu ce ar schimba în bine situaţia dată dacă el ar şti nota înainte?
Cele două exemple ar fi putut să se înscrie între locurile comune ale activităţii desfăşurate la şcoală, să intre într-o zonă a lejerităţii cognitive. Doar că, departe de a se întâmpla acest lucru, intră în categoria disonanţelor cognitive, care nici măcar nu au un scop formativ-euristic.
Ipoteza pe care o asum este aceea că nu întotdeauna conflictele cognitive sunt premise bune pentru crearea unui mediu educaţional adecvat. Ele au rolul lor în învăţare, dar pot deveni sursă de tensiuni relaţionale în multe alte cazuri.
Lejeritatea cognitivă este un concept care sugerează că ne simţim bine ori de câte ori avem un sentiment de familiaritate, ne simţim în confort pentru că anticipăm cu uşurinţă despre ce o să fie vorba, recunoaştem situaţii care ni se par abordabile etc. Conceptul este utilizat de către laureatul Premiului Nobel pentru Economie Daniel Kahneman, în lucrarea Gândire rapidă, gândire lentă (Ed. Publica, 2015), cu sugestia că lejeritatea cognitivă se măsoară între valorile uşor şi greu, unde „uşor este un semn că lucrurile merg bine – fără pericole, fără noutăţi majore, fără nevoia de redirecţionare a atenţiei sau de mobilizare a unui efort suplimentar“, iar „greu arată că există o problemă“, care va determina o încordare cognitivă specifică (p. 99).
Ştim din experienţa directă că atunci când suntem binedispuşi devenim mai deschişi, avem un grad de receptivitate mai ridicat, suntem mai creativi, ceilalţi oameni ne par cumsecade, viaţa pare mai frumoasă fiindcă e receptată pe un culoar de bunăvoinţă generos. De pildă, este uşor de imaginat cât este de ofertantă emoţional o situaţie în care foştii elevi, acum studenţi în anul terminal, se întorc în şcoala pe care au absolvit-o pentru a-şi face practica pedagogică. Ce emulaţie intelectuală pentru cei care vor participa la orele de asistenţă şi, mai apoi, la cele de predare ale studenţilor: elevii care se proiectează prin colegii lor acum studenţi într-un viitor în care vor avea succesul pe care îl pregătesc prin învăţare, studenţii care trăiesc nostalgia anilor de liceu, au ocazia de a participa la ore în altă calitate decât aceea de elev, gustă din efortul de a monitoriza desfăşurarea unei ore la clasă în calitate de profesor… Ce să mai vorbim despre bătrânul dascăl? Ce stare sufletească poate trăi un profesor care are în clasă, în timpul unei ore elevi, foşti elevi – acum studenţi tocmai la materia pe care el o predă?
Astfel de situaţii de viaţă permit să observăm că, deşi adoptăm cu bune intenţii în scop didactic, ieşirea din zona de confort cognitiv, tocmai pentru a facilita progresul în cunoaştere şi formarea de competenţe, totuşi lejeritatea cognitivă are farmecul ei, dat de o calitate a relaţiilor umane incontestabilă.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti